Căpcăunul – Vicente Blasco Ibáñez

Traducere și adaptare din limba spaniolă: Nicu Gecse

Căruțașului aceluia îndrăcit, care provoca zarvă pe toate străzile cu strigătele lui și cu șfichiurile violente ale biciului, i se dusese buhul în tot cartierul Pacífico[1].

Vecinii din casa mare, la demisolul căreia locuia el, contribuiseră cu vârf și îndesat la formarea proastei lui reputații. Om groaznic și spurcat la gură! Și pe urmă ziarele scriu, chipurile, cum că poliția îi reține pe cei care înjură!

După părerea anumitor vecini, Pepe căruțașul își adăuga zilnic merite pentru care ar fi trebuit să i se taie limba și să i se umple gura cu plumb fierbinte, ca în vremurile bune ale Sfântului Oficiu. Nu lăsa pe nimeni în pace, nici pe oameni, nici pe sfinți. Știa pe de rost toate numele venerabile din calendar, doar pentru toana de a-i lipsi de respectul cuvenit, așa că, atunci când se mânia pe animalele lui și ridica biciul, nu rămânea niciun sfânt, oricât de izolat în colțul vreunui prologar al lunii, pe care să nu-l profaneze cu cele mai murdare expresii. În fine, o grozăvie! Și cel mai condamnabil era faptul că, atunci când se confrunta cu animalele lui încăpățânate, îndemnându-le mai mult cu sudalme decât cu lovituri de bici, băiețașii din cartier se strângeau să-l asculte cu perversă luare-aminte, simțind o plăcere prostească în fața inepuizabilei rodnicii de vorbe a învățătorului.

Vecinii, deranjați la orice oră de acel șir interminabil de blesteme, nu știau cum să mai scape de ele.

Mergeau adesea la domnul de la parter, un bătrân avar care, negăsind un chiriaș mai bun, îi închiriase magazia pentru căruță lui Pepe.

– Nu faceți prea mult caz din asta, le răspundea el. Aveți în vedere că nu-i decât un căruțaș și că pentru slujba asta nu se cer examene de bună-cuviință. Are o gură spucată, asta da; dar este un om foarte serios și-mi plătește fără a întârzia nici măcar o singură zi. Aveți dragoste creștinească, domnilor.

Nevestei afurisitului blasfemiator îi plângeau de milă toți cei din casă.

– Să nu credeți așa ceva, le spunea râzând biata femeie; nu sufăr deloc din pricina lui. E un om foarte bun! Are el firea lui, dar, vai, soro! Să ne ferească Dumnezeu de apa liniștită!… Om de aur; dacă bea un păhăruț cât să mai prindă vlagă, dar nici vorbă să fie ca alții, care-și petrec ziua înfipți ca niște piroane dinaintea tejghelei tavernei. Nu-și ține pentru el nicio centimă din ce câștigă și nimic nu i-ar plăcea mai mult decât să ne întregim familia cu copii.

Dar sărmana femeie nu reușea să convingă pe nimeni de bunătatea lui Pepe al ei. Ajungea să-l vezi. Vai, ce mutră! Și-n închisoare sunt chipuri care arătă mai bine. Era vânjos, pătrat, păros ca o fiară, cu fața arămie, cu trăsături grosolane și riduri adânci, avea ochii sângerii și nasul turtit, aspru, cu vine albăstrii, cu mănunchiuri de păr ce păreau să fie tentaculele unui arici care-i sta în craniu pe post de creier.

Nu avea respect pentru nimic. Cu măgărușii care-l ajutau să-și câștige pâinea se purta de parcă erau niște cucernici și, în momentele de odihnă, când se așeza în ușa magaziei, citea anevoie, pe litere, cu glas tare, care se auzea până la ultimele etaje, ziarele lui preferate, publicațiile cele mai dezgustătoare ce se publicau în Madrid și pe care unele doamne le priveau de sus cu aceeași groază cu care le-ar fi tratat dacă ar fi fost dispozitive explozive.

Ironia făcea ca omul acela, care-și dorea cataclisme și care visa o revoluție, una pe cinste, să trăiască în cartierul Pacífico.

Cea mai mică sfadă dintre nevastă-sa și slujnice îl scotea din fire și, deschizându-și sacul de amenințări, promitea să urce și să le taie capetele tuturor vecinilor și să dea foc casei; patru picături de-ar fi căzut în curtea lui de la balcoane era de ajuns pentru ca din gura lui spurcată să iasă trista procesiune de sfinți batjocoriți, însoțită de profeții înfiorătoare pentru ziua în care lucrurile aveau să fie corecte și săracii aveau să urce deasupra, ocupându-și locul ce li se cuvine.

Dar ura lui se limita doar la adulți, la cei care-l știau de frică, pentru că dacă vreun băiețandru din vecini trecea prin apropierea lui, îl întâmpina cu un surâs larg, asemănător căscatului unui căpcăun, și întinzându-și palma bătătorită, se făcea că-i mângâie creștetul.

Cum își pusese în cap să nu lase-n pace pe nimeni din casă, se lua până și de biata Loca[2], o pisică vagaboandă care fura de prin toate locuințele, dar ale cărei incursiuni erau tolerate de vecini fiindcă ea nu lăsa în viață niciun șobolan.

Acea boemă cu blană albă și mătăsoasă fătă și, fiind nevoită să-și fixeze un domiciliu pentru liniștea progeniturii ei, alese tocmai curtea căpcăunului, râzându-și poate de cumplitul personaj.

Să-l fi auzit pe căruțaș! Ce, curtea lui era o ogradă pe care să vină să i-o murdărească animalele din vecini cu puii lor? Se supăra într-o clipă, iar dacă se supăra cu adevărat – buf! – dintr-o singură lovitură de picior Loca și puii ei s-ar fi lipit de peretele din față.

Dar, în vreme ce căpcăunul își aduna forțele pentru cumplita lui lovitură de picior și o anunța cu strigăte de sute de ori pe zi, progenitura felină continua să stea liniștită într-un colț, formând o adunătură de blănițe roșii și negre, din care ochii străluceau cu o fosforescență palidă și amenințările căruțașului erau însoțite cu ironie, în cor: Miau! Miau!

Halal vară mai era! Puțin de lucru și o căldură infernală ce-i stârnea proasta dispoziție lui Pepe și făcea să dea în clocot albia cu blesteme ce-i ieșeau de-a valma pe gură.

Potențialii clienți erau plecați, în stațiuni ca Biarritz sau San Sebastian, umezindu-și pieile, în timp ce el se cocea în magazia animalelor. Ce păcat că marea nu ieșea pe mal ca să-i tragă în adânc pe paraziții aceia mulți! Nu prea mai era lume în Madrid și nu era nimic de lucru. Trecuseră două zile în care nu-și urnise carul. Dacă lucrurile ar fi continuat așa, s-ar fi văzut să-i mânânce pe cucernici cu garnitură de cartofi, pentru că nu s-ar fi atins de păsările lui de curte, cum le zicea el pisicii Loca și puilor ei.

Prin august, la ora unsprezece dimineața, fu nevoit să meargă la Gara Sudului pentru a încărca niște mobilă.

Auzi, ce oră! Niciun nor pe cer și un soare care scotea scântei din pereți și părea să înmoaie dalele trotuarelor.

– Sculați, voinicilor!… Ce vrei tu, Loca?

Și în timp ce-și îndemna măgarii, o îndepărta cu piciorul pe pisica albă, ce mieuna dureros încercând să se vâre pe sub roți.

– Dar ce vrei, blestemato? Dă-te, că te calcă vreo roată!

Și, ca tot omul care face o faptă din milă, îi dădu lighioanei o lovitură de bici cu atâta furie încât o lăsă chircită într-un colț, scâncind de durere. 

Nepotrivită oră pentru lucru. Oricum ți-ai fi întors privirea, nu se putea să nu simți o iritare a ochilor; pământul dogorea, vântul ardea, ca și cum întreg Madrid ar fi fost cuprins de flăcări; praful părea că avea să se aprindă; limba și gâtlejul îți erau paralizate, iar muștele, înnebunite de căldură, zburau în jurul buzelor căruțașului sau se loveau de boturile fremătătoare ale animalelor în căutare de răcoare.

Pe măsură ce cobora panta arzătoare, căpcăunul era tot mai iritat și, în timp ce-și murmura înjurăturile, își îndemna cu biciul caii, care înaintau slabi, cu capetele plecate, aproape atingând pământul.

Ce soare blestemat! Cel mai mare pungaș al creației. În ziua revoluției, ăsta chiar ar merita să dea socoteală ca dușman al săracilor. Iarna se ascunde mult, făcând ca lucrătorul cu ziua să aibă mădularele neîndemânatice, să nu mai știe unde-i sunt mâinile și să cadă de pe schele ori să-l prindă carul sub roți. Iar acum, vara, uite ce schimbare. Arșiță după arșiță, făcând ca săracii care nu pot pleca din Madrid să moară ca puii în cuptor. Mare ipocrit! Mai mult ca sigur că nu-i stingherea la fel de mult pe cei care se distrau pe plajele ce sunt acum la modă.

Și, amintindu-și de cei trei secerători andaluzi morți de sufocare, după cum citise într-un ziar de-al lui, încerca zadarnic să privească fățiș soarele și-l amenința cu pumnul strâns. Asasinule!… Reacționarule!… Ce păcat că în ziua revoluției n-ai să fii mai jos!

Cînd ajunse la depozitul de mărfuri, se opri un moment pentru a se odihni. Își scoase șapca, își șterse sudoarea cu mâinile și, retras la umbră, privi întreg drumul pe care abia ce-l terminase de parcurs. Drumul dogorea. Iar el se gândea cu groază la întoarcere, pieptiș pe coasta dealului,  gâfâind, cu soarele adăstând la amiază chiar deasupra capului, și el pocnind neîncetat măgarii copleșiți de căldură. Distanța de acolo până acasă nu era mare, dar chiar dacă i-ar fi spus cineva că în grajd îl aștepta însuși nunțiul papal, tot nu s-ar fi urnit din loc. De ce s-ar fi dus?…  Chiar dacă acel drum scurt s-ar fi dovedit rentabil fiindcă aducea revoluția, el tot s-ar fi gândit de două ori înainte de a de hotărî să urce pe coastă pe vipia aceea.

– Gata! Povești mai puține și la muncă.

Și ridică grăbit capacul coșului mare împletit din alfă și legat de loitrele căruței, căutându-și rezerva de funii. Dar mâna îi întâlni niște lucruri mătăsoase care se agitau și, în același timp, simți zgârieturi slabe pe pielea lui bătătorită.

Degetele groase se strânseră ușor și ieși la lumină, prins de gât, un pisic alb, cu picioarele întinse, cu coada răsucită de tremurele de frică și scoțând un mieunat trist, ca al cuiva care cere milă.

Nemulțumindu-se să-i transforme curtea interioară în ogradă, Loca pusese stăpânire pe căruță și-și ținea puii în coș, pentru a-i proteja de soare. Oare asta nu însemna că abuza de răbdarea omului?… S-a terminat. Și cuprinzând în mâinile lui cei cinci pisoi, îi aruncă grămadă jos. Avea să-i calce în picioare; se jura el, fac asta și nu doar atât! Avea de gând să facă o omletă de pisoi.

Și, în timp ce se jura, își scoase de la brâu batista, o întinse jos, așeză pe ea mormanul de blană și mieunături și, legând cele patru colțuri, începu să meargă cu legătura, îndepărtându-se de căruță.

Începu să alerge pe acel drum de foc, îndurând soarele cu capul plecat, gâfâind și luând pieptiș panta pe care cu câteva minute înainte să nu vrea să urce, nici dacă l-ar fi trimis nunțiul papal.

Pregătea ceva groaznic. Fără îndoială, voluptatea răului era cea care îi dădea putere. Poate căuta să ajungă sus, foarte sus, pentru ca de pe creasta golașă să-și zdrobească încărcătura de pisoi.

Doar că se îndreptă spre casă, Loca l-a întâmpinat în prag cu piruete de bucurie, adulmecând batista umflată, care tresărea de zvâcnete de viață.

– Ia-i, zăludo, gâfâi el din cauza căldurii și a epuizării drumului; ia-ți pușlamalele. De data asta, treacă, te iert, pentru că ești un animal și nu știi metehnele lui Pepe căruțașul. Altădată însă… hmm… data viitoare…

Incapabil să mai spună alte cuvinte fără să strecoare înjurături, căpcăunul îi întoarse spatele și alergă în căutarea căruței lui, din nou sus pe deal, trimițând demoni împotriva acelui soare dușman al săracilor. Și, deși căldura creștea, sărmanului căpcăun i se părea că ceva îl răcorise pe dinăuntru.

(1902)

—————————–

[1] Cartier din districtul Retiro. În prezent, din punct de vedere administrativ, este cartierul cu numărul 31 din Madrid, Spania.  

[2] Nebună

Nicu Gecse

Sugestii

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.