Pruncul de Crăciun din Scharau – Peter Rosseger

Traducere din limba germană: Paul Schwartz

Pietatea e plăcută. Păcat însă că te poți delecta cu ea doar o dată în răgazurile zilelor sfinte. În restul timpului, omul este nevoit să se gândească la alte lucruri. „Prea multe lucruri evlavioase îl slăbesc pe om,“ este de părere țăranul Baumbart. Dar când vine un răstimp sfânt – mai ales în vremea Crăciunului –, atunci omul scoate Biblia la iveală și pe Bübel, băiețelul său cel mic, căci lui îi tâlcuiește Biblia, și spune cucernic: „Doamne, copiii ăștia!”

Iar băiatul arde din cap până în picioare de dragoste pentru Pruncul Iisus și flăcările sfinte îi izbucnesc din ochii limpezi. Iar pumnişorii îi sunt strânși tare, căci în Biblie sunt și oameni foarte răi și ticăloși.

E ajunul sfânt și se întunecă deja. Țăranul Baumbart e și el la vârsta când cu evlavia nu mai pierzi mare lucru. S-a așezat comod în odaie lângă Biblie, căci așa se cuvine, și îi tâlcuiește acum celui mic capitolul Crăciunului:

– A fost, să știi, pe vremea aceea, în Țara Sfântă, o numărătoare a poporului, cam cum a fost la noi vara trecută, când dascălul a trecut ca limbă vorbită latina, ceea ce e corect, fiindcă la procesiunea de Corpus Christi preoții și dascălul se roagă în latină.

– Și ministranții la fel, completă băiatul, căci el însuși era unul.

– Să nu ne îndepărtăm de subiect, spuse țăranul Baumbart. Și la acea numărătoare de oameni în Țara Sfântă a venit și Preasfânta Fecioară de departe la Betleem, unde era de baștină, ca să se înscrie. Era o femeie sărmană și, când s-a făcut întuneric, n-a găsit în tot orașul Betleem niciun adăpost pentru noapte.

– N-a putut întreba la rudele ei de sânge, dacă era de baștină? întrebă băiatul foarte cuminte.

– Așa ai zice, spuse bătrânul, dar cine e atât de sărac n-are nici veri, nici mătuși. Oricât de mult s-ar fi agățat mai târziu toată rudenia betleemită de poala Maicii Domnului la Adormirea ei, tot atât de bucuroși i-au trântit ei sărmanei femei ușa în nas la Betleem. Așa sunt oamenii, Bübel dragul meu, așa sunt oamenii!

– Nu-i așa că, dacă ar fi venit la noi Preasfânta Fecioară, i-am fi încălzit odăița din fund?

– N-are de-a face aici! spuse țăranul. Totuși, în Scharau suntem atât de creștini încât n-am lăsa-o pe Maica Domnului să înnopteze într-un staul de boi, așa cum a făcut poporul evreu nemilostiv din Betleem; păstorii săraci trebuie să fi fost mai buni. Ascultă numai!

Atunci conversația creștină fu brusc întreruptă. Nevasta lui Baumbart intră grăbită în odaie, dar atât de încet, de parcă ar fi mers în ciorapi; și aplecându-se pe jumătate peste masă, îi șopti bărbatului:

– Ascultă, e una acum afară care vrea negreșit să rămână peste noapte.

– Aha, zise el, de sărbători cerșetorii aleg întotdeauna curtea cea mare. Gogoșile pe care le-ai prăjit miros până departe.

– Cea care stă afară nu e tocmai o cerșetoare, spuse țăranca.

– Dacă e cineva care vrea să rămână, las-o înăuntru și dă-i o supă.

– Tu nu ești deloc curios cine ar putea fi? întrebă femeia. Poți ghici mult și bine, dar n-ai să nimerești.

– Atunci e venită de departe.

– De dincoace de Valea Masen.

– Nu-i cumva Plonel?

– Ia te uită, ce nas fin ai, spuse țăranca și, aplecându-se și mai mult peste masă și mai aproape de urechea bărbatului: Ai mirosit-o de la distanță. Îți trimite multe salutări, ca văr.

– Mi-am închipuit. Nu vine degeaba la vărul ei. Oamenii ăștia aduc întotdeauna mai puțin în casă decât iau afară.

– De data asta, zise țăranca, dar înainte să continue îl trimise pe băiat afară; copiii nu trebuie să audă totul. De data asta s-ar putea să fie pe dos, mi se pare gata să…

– Ce vrei să spui? întrebă țăranul și o privi pieziș.

– Ieși un pic afară, ea stă în picioare în bucătărie, dacă nu s-a așezat între timp. Uită-te bine la Plonel, dacă nu cumva a prins mai multă greutate decât ar trebui să poarte o femeie la vârsta ei…

O găsi în bucătărie, într-adevăr stând în picioare, căci nu se așezase. Deși cea mai mare parte a feței și a trupului îi era înfășurată într-un șal de lână și deși stătea atât de umilă și sărmană, se vedea lesne că era tânără și frumoasă. Avea fața înroșită de frig, de oboseală și nu doar, iar ochii, care priveau dintre înfășurături, erau sinceri și triști. Mâinile, în mănuși fără degete, și le ținea strânse sub sân și în ele o bocceluță.

Țăranul Baumbart observă dintr-o privire că fata nu crescuse în înălțime de doi ani. Plonel era o fată sărmană, harnică și bună la inimă, orfană și, pe vremea când stăpânii ei erau mulțumiți de ea, Baumbart o considera o rudă îndepărtată. Dar acum doi ani, plecase din Scharau în Valea Masen, unde oamenii sunt cu mult mai veseli decât aici, și unde în privința asta salvase onoarea celor din Scharau, dovedind că sângele din Scharau poate fi și mai vesel decât cel din vale. Doar că, de când zvonul ajunsese înapoi în satul natal, țăranul Baumbart găsea că rudenia cu ea fusese doar una „prin căsătorie“ și că „odată cu acea căsătorie, murise de mult și gradul de rudenie“.

Această rudenie prin căsătorie, deși de mult moartă, o adusese acum pe fată în plină iarnă grea din valea depărtată, ca să-și viziteze de sărbătorile Crăciunului verii și mătușile de la curtea Baumbart.

Când „vărul” intră în bucătărie, ea vru să-i sărute mâna. El nu-i îngădui, ci spuse foarte blând că e mare noutate ca Plonel să apară pe la ei iarăși. O îndemnă să se odihnească puțin și să mănânce o lingură de supă caldă, să nu refuze nici o bucată de pâine de Crăciun, deși știa că cei din Valea Masen au una mai bună. I-ar fi spus bucuros să rămână peste noapte în casa lui, dacă s-ar fi găsit un locșor; dar totul era ocupat; avea și rude în casă care-l vizitau de sărbători. Ei, dar ea cum o mai duce? Arăta bine.

Plonel rămăsese fără cuvinte. Cum o duce? Era istovită de drumul lung și cuprinsă de o grea neliniște. Acum nu-și găsea mai adăpost în Scharau, ce să mai spună? După ce a auzit cuvintele țăranului, singura ei rudă rămasă, nu a mai putut nici mânca, nici bea. Le spuse încet și trist că va trebui să plece mai departe, cu gândul că mai avea un drum lung înainte.

Femeia vârstnică încercă să-i îndese câteva gogoși în traistă; țăranul îi mai spuse câteva vorbe prietenoase; iar când fata își strânse mai bine șalul pe umeri și ieși încet – șovăind la fiecare pas – în seara de iarnă care se lăsa, bunii Baumbart răsuflară ușurați:

„Slavă Domnului că am scăpat de ea!”

Băiatul cel vesel îl trăgea pe tată de poalele hainei înapoi în odaia solemnă și striga: „Acum trebuie să-mi spui mai departe povestea Preasfintei Fecioare în Betleem!”

– N-are a face acum! spuse țăranul puțin morocănos, dar nu știa nici el de ce era așa.

Când se făcu cu totul întuneric și pacea adevărată a nopții sfinte se așternu peste sat, când și clopotele de Ave Maria tăcură, dar cu ultimele lor bătăi parcă mai spuneau: Astăzi nu spunem noapte bună! Astăzi mai începem o dată! – atunci se auzi deodată în marea curte a lui Baumbart: – A venit Kinigl-Peterl!

Băiețașul țâșni ca o săgeată pe ușă afară și stătu în fața omului ciudat.

Kinigl-Peterl era un moșneag înalt, slab și osos, unul din acei oameni buni la toate și prost priviți, așa cum sunt în fiecare sat, oameni care pot și fac tot ce nimeni altcineva nu se pricepe. Sunt acoperitori de paie și săpători de fântâni, îngrijitori de bolnavi și prinzători de șobolani, curățitori de pomi și recoltatori de miere, crescători de cocoși claponi și castratori de boi, și încă multe altele, pe scurt: făcea aproape totul și, tocmai de aceea, considerau că nu făcea nimic.

De fapt, se numea Peter König. Se mai ocupa și cu creșterea iepurilor, ceea ce nu-i dădea prea multă bătaie de cap, căci iepurii se înmulțeau singuri. Din asta avea adesea câte o fripturică bună și, de aici, porecla de Kinigl-Peterl. Pe lângă ea, avea și o mică familie: o nevastă care nu torcea întotdeauna în deplină armonie și trei fiice deja măricele, care vara stăteau în fața căsuței chiar în drum și se jucau cu mușuroaie de nisip și pietricele. Ele erau „cele trei sărmane Hascher” ale satului Scharau. Tatăl lor avea destul de lucru ca să se asigure că, pe lângă neputința lor mintală, nu aveau de îndurat și foamea. În căsuță era sărăcie, dar nu cerșetorie, iar Peterl prindea orice ocazie să „câștige” ceva.

Un asemenea prilej de „câștig” era vremea sfântă a Crăciunului, când mergea din casă în casă și cânta oamenilor „Nașterea lui Hristos”, pentru care primea câte un mic dar. Pretutindeni își încheia cântarea cu vorbele: „Noroc înăuntru, nenoroc afară, Dumnezeu să binecuvânteze această casă!”

Așa că Kinigl-Peterl stătea dinaintea ușii deschise, înfășurat în mantaua lui lungă, subțire și aplecat, cu fața lui mică și cu țepii albi ai bărbii, cu gesturi evlavioase, dar cu ochi iscoditori; lumina vetrei cădea peste el și el cânta povestea adăpostului la Betleem, așa cum o povestise din Biblie cu o oră mai înainte țăranul Baumbart băiatului său.

Atunci țăranul înaintă, luă din pungă doi bănuți de argint și se pregăti să îi așeze în palma scobită, fiindcă acel cânt creștinesc după vechiul obicei îi plăcea tare mult, iar milostenia i se părea în acea zi cu deosebire potrivită; îi venea mult mai ușor ca de obicei: să-i dea drumul, doar nu e Ajunul în fiecare zi.

Peterl aproape terminase „Nașterea”; ajunsese la partea când funcționarii romani intrau în staul la sfânta familie ca să facă înscrierea. Și grăi astfel:

— Spuneți, spuneți, cum se cheamă Pruncul? întrebă scribul.

— Pruncul se cheamă Domnul Iisus Hristos, răspunse Bunul Iosif.

— Și pe frumoasa Mamă cum o cheamă? întrebă scribul.

— Mama se cheamă Maria cea Curată, preciză Iosif.

— Și spuneți, cum se cheamă Tatăl? întrebă funcționarul.

— Tatăl se cheamă Duhul Sfânt, îi răspunse Bunul Iosif.

În timp ce declama toate acestea nu se văzu însă pe fața lui Peterl o adevărată evlavie. Iar asta nu-i plăcu țăranului. Îi întinse bătrânului palma cu cele două monede de argint și-i spuse:

– Vezi, Peterl, sunt două. Aș fi vrut să ți le dau pe amândouă. Dar fiindcă o cam faci de mântuială cu lucrurile sfinte, primești doar una.

Și cu cealaltă mână a luat una dintre monede și a băgat-o în buzunar.

Pe a doua o luă Peterl cu o frumoasă plecăciune și cântă versul de încheiere:

„Să fie, casă, vrednică de cinste,

Ultimul salut al solului ți-e hărăzit,

Noroc înăuntru, nenoroc afară,

Dumnezeu –”

Peterl se întrerupse și spuse cu mare smerenie:

– Ți-aș fi cântat tot, Baumbart, dar pe cel din urmă vers cred că mi-l păstrez pentru mine.

Și plecă.

Cum se despărțiseră cei doi la o astfel de oră și în felul acesta, nimeni n-ar fi bănuit că vor avea curând iar treabă unul cu altul.

Și totuși chiar în acea noapte.

Țăranul Baumbart se întorcea acasă de la slujba de miezul nopții – căzuse o ninsoare și un viscol puternic –, și când trecu pe lângă șura lui de fân singuratică, o siluetă năvăli din ea. O siluetă lungă, slabă. Țăranul strigă:

– Ce cauți în șură?

Silueta era Kinigl-Peterl și-i răspuse foarte agitat:

– Ah, tu ești, Baumbart! Uite, cât de prisos e să mergi noaptea și pe viscol atât de departe la biserică, când Pruncul Iisus îl ai pe propriul pământ. Vrei să știi: e acolo, acolo în șura de fân. Boul și măgarul nu stau lângă el, deci intră repede, vin și eu îndată.

Fugi. Cum mai putea alerga bătrânul!

În șură se auzi ceva. Țăranul ciuli urechile. Era plânsul unui copil mic! Intră în vechea colibă de scânduri, se târî peste paie și fân, strigă cine e acolo și ajunse în cele din urmă foarte aproape de plânsul tânăr. Fiindcă era întuneric beznă, nu mai făcu niciun pas, ci întrebă cine e.

Atunci îi răspunse vocea slabă a unei femei că, dacă întreabă doar din curiozitate, nu-și va spune numele.

– Nu e nevoie, spuse țăranul, îți cunosc vocea, mi se pare că am auzit-o azi. De ce nu mi-ai spus cum stau lucrurile?

– Vărul mi-a pus zăvorul din timp, și la gură, și la ușă.

– Dacă sunt vărul tău, atunci am dreptul să întreb cine e cel care trebuie să aibă grijă de tine acum – dacă știi.

– Vere, a spus ea cu voce mai tare, bărbatul meu este acum în armată!

De ce nu spusese că e măritată? Pentru că nu fusese întrebată. Bărbatul ei era un străin, iar cu unul ca ăsta nu câștigi cinste în Scharau. De ce venise acum în Scharau? Pentru că voise să-și viziteze rudele înainte de naștere. Dar timpul îl știe Dumnezeu. Rudele le văzuse, acum voia doar liniște.

Atunci apăru Kinigl-Peterl cu o lanternă și cu un coș lat de nuiele, cum sunt cele de vară pentru căratul ierbii. Se scutură cu grijă de zăpadă la intrare, apoi se târî peste fân și după el se târî nevasta-sa, care aducea mantale și pături și striga deja de departe mamei cu copilul cuvinte de alint, să fie doar fără grijă, căci vin deja păstorii cu supă caldă și lână și de toate.

Peterl îi propuse să-și ia fără teamă Pruncul Sfânt și să se urce cu el în coș; avea să-i înfășoare bine pe amândoi și să-i ducă în căsuța lui, unde totul era pregătit.

Și când țăranul Baumbart băgă de seamă că cei doi sărmani vor să joace aici cu adevărat rolul păstorilor evlavioși din Betleem, se rușină și se oferi să-i primească în casa lui. Ea însă mulțumi pentru bunăvoință:

– Sunt o slujnică sărmană și vreau să merg cu păstorii.

Dar nu merse, ci se lăsă dusă frumos și mulțumi lui Dumnezeu în inima ei că după acea noapte plină de nevoi găsise o dimineață de Crăciun atât de prietenoasă.

În ziua de Crăciun, când oamenii aflară ce lucru minunat se petrecuse în Scharau, veniră în căsuța săracă cu laude și daruri. Darurile pentru mamă și copil, laudele pentru Peterl și nevasta lui. „Cele trei sărmane Hascher” stăteau și ele în fața patului și priveau minunea. Era ca și cum de la aceasta ar fi ieșit o rază, atât de transfigurați zâmbeau ochii lor simpli. Și astfel s-a răspândit vorba, iar copilului, care crește frumos, i-a rămas numele „Pruncul de Crăciun din Scharau”.