Repartiție – Mircea Liviu Goga

Era dimineaţă şi mergeau tăcuţi: Cris, Vlad, Ema, Alexandru, Vali, Cazimir, Adriana, Lili şi Mario.

Soarele smulgea fâşii galben-verzui din teritoriul amorf al junglei. Cei nouă priveau atenţi în toate părţile. Șirul lor indian era deschis de Cris, cel mai mare dintre ei. Avea 16 ani şi mult simţ practic. Simţul practic fusese acela care-l povăţuise să nu-şi termine studiile înainte de a se apropia suficient de maturitatea biologică. Din păcate, nu toţi colegii lui gândeau aşa – copiilor le place să înveţe, să descopere, să inventeze. Şi sunt din ce în ce mai inteligenţi, raportat la media de vârstă. Din ce în ce mai inteligenţi, de la un an la altul. De exemplu Vlad, al doilea din şir. Terminase facultatea la 14 ani. Sau Adriana, blonda seducătoare încă de pe-acum, care avea tot 14. Cel mal mic era Mario, un adevărat geniu, de o rară precocitate: nouă ani şi spera, dacă scăpa cu viaţă, să mai ur­meze încă o facultate. Ceilalţi aveau vârste cuprinse între 11 ani (Ema) şi 13 (Alexandru şi Cazimir).

Dacă scăpau cu viaţă. Cris, conducătorul grupului, avea mari îndo­ieli, dar şi mari speranţe. Și chiar dacă ar fi ajuns primii la ţintă, tot ar fi trebuit ca şase dintre ei să fie sacrificați. Oricum, Cris nu-şi prea punea probleme în legătură cu asta, era sigur că muş­chii săi bine antrenaţi în zilele de chiul îl vor ajuta să fie unul dintre supravieţuitori. Armamentul îl favoriza în egală măsură – ca şef al grupului, nu avea pe umeri extinctorul greoi sau la brâu antibiosurile celorlalţi. Se mulţumise să comande şi, ca armament, să-şi aleagă două trasoare termice şi un paralizor. Îi plăcea să comande.

– Mișcaţi-vă mai repede! Imbecililor! Vreţi să ne lăsăm oasele pe aici chiar acum?

Ceilalţi îl ascultau, în măsura posibilităţilor. Jungla se îndesise – în curând, ştiau, vor străbate un teritoriu mlăştinos, plin de făpturi dezgustătoare şi ucigaşe, rod al experienţelor genetice. Cris, cândva, survolase într-un elicopter zona, înainte de a fl declarată zonă de examinare. Acest fapt părea aici, în mijlocul junglei, un avantaj minor dar în realitate Cris ajunsese astfel să dispună, prin intermediul memoriei sale cu care se mândrea, de o hartă aproape exactă.

Altfel, nu se puteau orienta după nimic, neavând nici măcar busolă.

– Mişcă! – strigă Cris către Lili care, lipsită de orice antrenament de genul mersului pe jos printr-o junglă, rămăsese în urmă.

Cris se gândi că ar putea s-o părăsească. Aici, în fond, doar su­pravieţuirea lui conta. Privi în urmă. O zări târându-şi picioarele şi având obrajii mânjiţi de ţărână amestecată cu lacrimi. Fetiţa era foarte drăguţă, venise în grupa lor în ultimul moment de la o grupă cu personal excedentar, iar Cris o plăcuse şi-i spusese că poate să rămână cu ei.

Dar acum era altceva.

„Şi-aşa va muri – gândi Cris. Mai bine aş lichida-o cu paralizorul, nu va putea să meargă prea mult.“

Privi către ceilalţi şi înţelese că nu e încă momentul să facă asta. Ar fi slăbit moralul grupei; în plus, el era în frunte, ceea ce însemna că în orice clipă s-ar fi putut trezi carbonizat din spate de jetul unui extinctor. Şi ceilalţi aveau interesul să-şi elimine adversarii. Apoi Cris se mai gândi că, în cazul întâlnirii cu o altă grupă, lipsa unui om ar fi putut constitui un dezavantaj deloc de neglijat. Aşa că se strâmbă uşor promiţându-şi că fie o va trimite pe fată în prima misiune de sacrificiu, fie o va lăsa să le acopere celorlalţi, la ne­voie, retragerea – ceea ce era cam acelaşi lucru – şi-i făcu semn lui Cazimir s-o ajute . Totuşi, când fata îi ajunse din urmă, nu reuşi să se stăpânească şi murmură abia auzit:

– Dacă vom fi reperaţi de alţii din cauza ta, te curăţ!

Lili ridică spre el un chip palid pe care ochii albaştri, măriţi de plâns, cerşeau milă. Cris îi întoarse spatele şi-şi reluă locul în fruntea grupei.

– Înainte, marş!

Văzuse destule filme istorice despre modul în care se comandau cândva trupele terestre. Azi, practic, asemenea trupe nu se foloseau, dar în cazul aterizării pe o planetă străină ar putea fi nevoie de marşuri lungi şi de comenzi cu voce de oţel. Aşa gândea Cris, deși ştia că zborurile în afara sistemului solar fuseseră încă demult sistate.

În aer se simţea apropierea apei. Cris se opri o clipă să adulmece pe direcţia vântului. Mlaştina, din câte îşi dădea seama, nu putea fi ocolită, lucru care nu-l entuziasma. Puteai muri uşor şi fără eroism, indiferent de calităţile tale de luptător, datorită vreunui accident stupid. Cât despre echipamentul lor, nu era absolut deloc propice înaintării pe un astfel de teren. Ca, de altfel, nici înaintării printr-o junglă ostilă, dezvoltată pe resturile unui imens depozit de reziduuri radioactive. Costumul lor era el însuşi produsul unui calcul al organizatorilor. Nu trebuia să protejeze, chiar dimpotrivă. Cizme înalte până la genunchi, pantaloni scurţi şi o bluză de pânză ordinară, fără mâneci. În rest, doar armamentul ce se cerea utilizat la întâlnirea dintre două grupe dintre care doar una trebuia să câştige lupta.

Nu se luau prizonieri – n-avea sens.

Nu puteau rămâne decât trei câştigători. O loterie care lăsa puţine şanse fiecăruia. Dar şansa exista.

Toţi se strânseră în jurul lui Cris.

– Mlaştina? – îngână Vlad.

– Îhâm – răspunse Cris fără chef . Nu putem ocoli. Mi sa pare ciudat că n-am întâlnit încă, până aici, niciun grup rival. Unde naiba s-or ascunde?

– Mai bine – făcu Adriana. Ascultaţi!

Pe sub desișuri se rostogoli un ţipăt răguşit.

– Un artecon – tresări Vlad. L-am văzut mai demult într-un film, poate hipnotiza la distanță. E mai puternic ca vasiliscul. L-a realizat un centru militar din America.

– Americanii ăştia sunt daţi naibii – exclamă Cazimir. Au obţinut în ultima vreme nişte monştri genetici extraordinari.

– Lipitorile de sticlă cu digestia externă – se arătă la curent Adriana. Sau ţânţarii cangrenatori…

– Ăștia ce fac? – întrebă Ema.

– Lipitorile dizolvă ţesuturile vii – explică Adriana. Când se dezlipesc de piele lasă o gaură de poţi vârî degetul. Muşcătura ţânţarilor produce cangrenă.

– Cum ne putem apăra? – se gândi cu voce tare Vlad.

– În niciun fel – strâmbă din nas fata. Echipamentul nu ne protejează, animalele astea sunt făcute să te ciuruiască fără probleme dacă le-ntâlnești.

– Ei, n-o fi dracul chiar aşa de negru – exclamă enervat Cris. Vom vedea. Și ceilalţi vor avea aceeaşi problemă: mlaştina. Fiţi cu ochii în patru. Feriţi-vă şi de “liubele” zburătoare. Dacă se lipeşte vreuna pe voi, nu se mai desprinde decât după ce ajunge la os. Hai, mișcați-vă!

Cris îşi reluă locul şi porniră iar. Zăriră curând printre liane primul ochi de apă.

– Fiţi atenţi – îi preveni. În apă mişună peştii carnivori. Am auzit că ar exista şi un anumit peşte-spadă care-şi depune ouăle în organisme străine după ce le omoară…

– Fiţi atenţi – îi preveni. În apă mişună peştii carnivori. Am auzit că ar exista şi un anumit peşte-spadă care-şi depune ouăle în organisme străine după ce le omoară…

Cu vergeaua lungă a extinctorului lui Vlad sondă apa îmbâcsită de alge şi de mâl.

– Nu pare să depăşească o jumătate de metru – constată el. Lili, – se întoarse către puştoaică – tu porneşti prima.

Fata înţelese brusc ce i se cere.

– Eu?…

O groază indescriptibilă îi aburi azurul privirii. Cris în­dreptă către ea paralizorul.

– Da, tu.

Lili căută ajutor către ceilalţi, dar fiecare părea preocupat să privească în altă parte. Începu să plângă şi înaintă intrând în apă. Nivelul mocirlei îi depăşea cu două palme genunchii, dar mai departe mlaştina părea a se adânci.

– Mai bine am căuta un vad – îngână Cazimir.

– De-asta am şi trimis-o – rânji Cris. Hai, e rândul nostru acum.

Mergeau prin apă la câţiva metri în urma Lilianei. Pe măsură ce se apropia de amiază, căldura creştea. Cris transpira abundent, în parte şi din cauza încordării. O undă subţire despică suprafaţa apei, iar Lili scoase un ţipăt de spaimă.

– O lipitoare de sticlă – îi strigă Cris. Mergi înainte, nu poate fi dezlipită!

Fata ridică piciorul stâng şi toţi văzură lipitoarea verzuie atârnată de coapsă.

– Las-o dracu! – se enervă Cris. Asta ni se poate întâmpla şi nouă! O să se sature şi o să plece. Știu că doare ca naiba, dar nu-i da aten­ţie!

Lili privea cu ochii holbaţi când la lipitoare, când la Cris.

– Mergi sau trag! – tună vocea acestuia.

Fata se supuse şi porni mai departe. Lângă Cris, Vlad înjura cu sete. Mai dură cinci minute şi terenul păru că începe să se ridice. Într-adevăr, printre tufişuri se zări malul.

– Mai avem puţin – strigă aproape vesel. În aceeaşi clipă, Lili păru să se poticnească. O bolboroseală învineţi lângă ea suprafaţa apei.

– Ce-i? – întrebă Cris.

Fata se întoarse şi porni ca în transă. În locul în care se afla apa îi ajungea până la brâu. Dar continuă să înainteze menţinându-şi echilibrul şi curând ieşi pe mal printre tufele care o mascară imediat. Când ceilalţi o ajunseră, o găsiră întinsă pe pământ palidă, privindu-şi picioarele ca pe un lucru străin. Cris se aplecă şi o exa­mină.

– Ce naiba o mai fi şi asta?

Lili se uita la el pierdută.

– Doare – scânci. Arde! Arde peste tot!

Privind cu atenţie, Cris descoperi o mulţime de umflături pe toată suprafaţa coapsei, între genunchi şi şold. Pipăi cu degetele un fel de chisturi aflate imediat sub piele.

Pupilele fetei deveniră deodată fixe. Ochii se măriră, gata să iasă din orbite, apoi căzu pe spate şi eliberă un ţipăt sfâşietor. Micile chisturi păreau că prinseseră viaţă, începând să se agite colcăitoare sub pielea care se înroşi brusc. Cris nu mai rezistă curiozităţii. Scoase cuţitul şi, aplecându-se, despică una dintre umflături. Mai întâi ţâşni sângele, apoi un vierme negricios cu mandibule chitinoase ieşi, îşi învârti prin aer partea de dinainte a trupului şi se scufundă iar în rană.

– O mănâncă de vie! – ţipă Ema.

Părea gata să vomite.

Fără un cuvânt, Cris ridică trasorul termic. Vlad îl opri gesticulând:

– Las-o! Cine ştie? Poate scapă!

Cris îşi dădu seama de stupiditatea ideii, dar nu mai reacţionă. În el reuşi să învingă curiozitatea. Se simți interesat să afle cum va muri fata, cât se va chinui, ce fel de animal era acela care o ucide.

Trecură astfel mai multe minute în care priviră trupul care se contorsiona urlând. Rugăminţile Lilianei către ceilalţi de a-i scurta suferinţele dovedeau că durerile atroce nu-i anulaseră luciditatea. Până la urmă, Vlad îi arătă lui Cris pe gâtul fetei o urmă roşie palpitând energic şi amândoi se aplecară şi-i sfâșiară bluza ca să ob­serve continuitatea procesului de răspândire a viermilor pe sub pie­lea întregului corp. Lili tăcu şi înţepeni pierzându-şi cunoştinţa abia când unul apăru de sub pleoapa ochiului stâng şi începu să-şi rotească triumfător mandibulele pe deasupra pupilei albastre şi abu­rite acum de pânza morţii.

– Ştiu ce-a fost asta – își șterse cu mâneca năduşeala feţei Cazimir. E un Krep.

– Hm?

– Un Krep e un animal multiplu cu timp de ecloziune aproape inex­istent. Toţi viermii formează, de fapt, o singură ființă. În curând va ieşi afară şi se va construi ca entitate. Cât despre modul de înmul­ţire: saliva lui modifică însăşi codul genetic al celulelor atinse. Un Krep, aflat pe fundul lacului, a “scuipat-o” – arătă Cazimir către Lili. Mulţimea de picături a cancerizat instantaneu pielea în locuri­le de contact şi a dirijat celulele subcutanate să se înmulţească rapid şi să devină aceşti viermi care vor compune curând Krepul cel nou…

– Nu se poate! – exclamă uluit Cris.

– Sud-americanii au avut ideea – completă Cazimir. Cred că brazili­enii, dar nu pun pariu.

Cris privi admirativ trupul Lilianei în care Krepul îşi strânsese părţile componente formând un fel de gogoaşă mare pe piept, în dreptul inimii.

– Cum dracu’ pot avea unii idei atât de grozave? Cred că i-au întrecut şi pe americani!

– Da, sunt buni – admise Cazimir. Cel care ajunge să te mănânce de viu eşti, de fapt, tu însuţi.

– Amuzantă stratagemă! Stăm să vedem cum iese Krepul?

– Ne poate face rău?

– Nu ştiu. Cred că nu, până nu se compune.

– În sfârșit, nu contează. Suntem aici pentru altceva – şi-şi lovi, demonstrativ, cu palma dreaptă tocul trasorului agăţat de şold. Gata, pornim.

Părăsiră cadavrul. Adriana se aşezase cât mai aproape de Cris. Acesta o privea cu coada ochiului. Până nu demult, între cei doi se ţesuse o mică poveste de dragoste. Apoi se certaseră. Și acum? „Acum – gândi Cris – vrea poate să fac pe cavalerul. Cândva se obişnuia asta. Instinctul speciei de a apăra femela, care-i asigură perpetuarea. Azi nu mai e nevoie de fete decât pentru distracţie. Bioreceptoarele dau un randament mult mai bun decât uterul și sunt mai sigure”.

Apa mustea sub picioare la fiecare pas. Lângă un trunchi negru şi putred, Alexandru se alese cu o „liubă“ zburătoare pe umărul stâng. Se abţinu cu greu să nu urle şi încercă s-o dezlipească.

– Nu te mai chinui – îl sfătui Vlad. Bine că nu e pe braţul drept, aşa mai ai o şansă, poţi utiliza arma.

„În realitate – îşi spuse Cris fără să bage-n seamă incidentul – fetele sunt mult mai iraţionale decât băieții şi mai mult încurcă. De pildă, Lili. Era foarte simpatică, dar nu merita să câştige competiția asta. Și Adriana va muri, e aproape sigur. Nu știu ce va păți, poate o voi omorî chiar eu, cine ştie? Poate va fi necesar.“ Fuseseră obişnuiţi încă de mult cu ideea asta, precum și cu aceea că victimele n-au importanță: câștigătorul ia tot.

Între timp, nivelul mlaștinii crescuse iar și noroiul depășise genunchii. În dreapta și în stânga, Cris zări lame subţiri, negricioase, brăzdând apa. Și mult mai încolo, o pată ceva mai deschisă pe care i-o arătă lui Vlad:

– Aia e mlaştina carnivoră inventată de ruşi in vremea de după cel de-al treilea război mondial.

– Toată zona asta – îi răspunse băiatul – e plină de crema speciilor mutante.

– Aşa e. Mlaştina i-a lăsat cu gura căscată pe toţi şi a rămas un produs de referinţă în cadrul armelor biologice, chiar dacă au trecut ani buni de la inventarea ei. Are şi câteva inconveniente. De pildă, culoarea: e destul de uşor observabilă.

– Ştii, Cris, m-am gândit adesea că examenul ăsta are şi rolul de a descoperi valenţele unor arme noi, experimentale, biologice sau nu.

– Poate – mormăi Cris. I se păru că Vlad ar dori să se vâre, oarecum, sub pielea lui. ÎI simţise cel mai puternic şi mai bine adaptat dintre toţi? Cu atât mai rău…

– Vlad! Preia vârful de atac al şirului!

Băiatul păli. ÎI privi pe Cris drept în ochi, dar mâna acestuia se odihnea deja pe tocul trasorului. Plecă privirea şi se grăbi să-şi ocupe noua poziţie. După doar două minute, alunecă şi se prăbuşi în mocirlă. Se ridică repede, scrâșnind.

– Ce-i?

Împreună cu noroiul, pe trupul lui Vlad se amestecau alge verzui, urzicătoare.

– Nu sunt mortale – rânji Cris. Doar incomode. Să le porţi sănătos!

Câţiva râseră mânzeşte. Vlad porni mai departe făcând un fel de pârtie printre alge, iar ceilalţi, venind din urmă, scăpau neatinși. Băiatul aruncă o clipă privirea peste umăr. Avea fălcile încleştate şi faţa albă parțial de durere, parțial de furie.

– Ieşim din nou din apă – îi anunţă Cris.

Malul era aproape, iar Ema, grăbită, îi depăşi pe toţi alergând. Urcă sprintenă şi mal făcu doi paşi. Apoi ridică piciorul să-l facă pe cel de-al treilea, dar deodată mişcările ei se încetiniră; piciorul se împotmoli în aer nemaivoind să înainteze iar restul corpului împietri păstrând o poziţie grotescă, un echilibru absolut imposibil sfidând legile gravitaţiei. Semăna cu instantaneul unui start la proba de 100 de metri plat. Cris ridică uimit braţul făcând tuturor semn să rămână pe poziții. Observă imediat că, privind în direcţia în care se afla Ema, vântul nu mai legăna frunzele şi tulpinile lianelor.

– Acolo a stat vremea – zise Alexandru. E marele păianjen cronofag.

– Cronofag? Ah, ştiu! – înţelese Cris.

Mario, mezinul, dădu din cap.

– Nu e chiar cronofag. Dar are posibilitatea să-şi construiască o „pânză“ temporală, relativistă, unde timpul îşi încetineşte curgerea până aproape de oprire.

– Ei, şi? – întrebă Cazimir care nu aflase încă nimic despre acest păianjen bizar.

– Se hrăneşte cu bioplasma victimei. Îi consumă întreaga cantitate de energie biologică. Vrilul, știi? Energia vitală…

– Deci, a omorât-o? – întrebă Adriana.

– Încă nu. Deocamdată îi soarbe câmpul. Când o lichidează, îi dă dru­mul din plasa temporală – explică Vlad. În acest spaţiu aproape lip­sit de timp, evident, victima nu poate să se miște chiar dacă, din punctul ei relativist de vedere, i se pare că se mişcă normal. Nici nu va observa că moare – pentru ea, totul va însemna o bruscă epuizare şi „stingerea luminii“. Păianjenul e imun la efectul pe care-1 produce.

– S-o ştergem – îngână Cazimir. Oricum, ea a murit uşor.

– Arată ca un fluture prins într-un insectar – oftă Adriana aranjându-şi pe umăr extinctorul greu şi privind „statuia“ Emei.

Porniră ocolind zona păianjenului, bucuroşi că se află din nou pe uscat.

– De-acum, atenţie în toate părţile – ii preveni Cris. Mlaştina se va termina curând, zone întinse de apă nu mai avem de străbătut. Când ieşim, s-ar putea să fim aşteptaţi.

– Nu-i sfătuiesc – făcu naiv Mario.

Adriana îl privi cu o undă de milă. Îşi aranjă iar pe umăr extinctorul şi spuse:

– Îl știe careva pe Erwin?

– Erwin Victor? – întrebă Cazimir. Îl ştiu eu. Nu e tipul care făcea parte din organizaţia aia antiguvernamentală… cum naiba-i zice?

– „Organizaţia pentru apărarea drepturilor omului.“ Da, ăla. Zicea că examenul ăsta ar trebui interzis…

Cris o privi peste umăr.

– Gura – strigă. Asta-i o tâmpenie. Cum s-ar putea altfel? Mai bine fiţi atenţi în jurul vostru…

– Adevărul e – şovăi Cazimir – că a interzice examenul e totuna cu a resuscita făţiş teoria darwinismului social. Am reveni, pur şi simplu, la vremurile alea capitaliste cu milioane de șomeri, la pluripartidism şi alte asemenea rahaturi.

– Știu. De altfel, Erwin a şi fost arestat.

– Gura! – urlă iar Cris. Sunteţi nebuni?

– Iar noi fundamentam o societate perfectă, în care fiecare se naște pentru a muri sau pentru a căpăta un loc de muncă – rosti nonşa­lant Adriana, apoi se întoarse către Cris: Ai spus ceva?

Cris o privi tulbure, simţind atacul la adresa autorităţii sale. Mâna i se încleştă pe mânerul unuia din trasoare.

– Hai, trage dacă ai chef – scoase limba la el Adriana. Omoară-mă. Crezi că n-am simţit că ai vrea s-o faci? Ești un împuţit de mercenar! Auzi? Un mercenar!

Cris nu cunoştea cuvântul.

–Demonstrează că ai motive să mă consideri așa, orice-ar fi însemnând – zise el pe un ton deodată relaxat.

– Doar un mercenar e gata să-şi lichideze tovarăşii în clipa în care nu mai are nevoie de ei!

– Eşti sigură că n-ai face la fel?

– Da, sunt sigură – îl înfruntă fata.

– Atunci, poate ar fi mai bine să te sinucizi – vorbi Cris cu o voce de gheaţă şi îi întoarse spatele.

Adriana tăcu dezorientată. În același moment, două fulgere despicară văzduhul. Unul dintre ele îl culcă la pământ pe Alex. O jumătate de secundă încremeniră, apoi fiecare ţâşni în altă direcţie, în căutarea unui adăpost. Cris nimeri alături de Vlad într-o scobitură nu prea adâncă.

– În pădure, acolo – şuieră Cris. Ia-o târâş prin dreapta, eu o iau prin stân­ga…

Probabil la fel gândeau şi ceilalţi, căci îl zăriră pe Cazimir sărind dintr-o tufă şi azvârlindu-se către baza unul trunchi în clipa în care un jet radiant reteza coroana acestuia. Țâșniră şi ei înainte. În faţă, inamicul era adăpostit de un grup masiv de arbori. Cris îl văzu pe Vlad scoţând dintr-un buzunar al husei extinctorului o grenadă paralizantă. O montă în vârful ţevii armei şi trase. La adăpostul efectului exploziei se ridicară toți şi parcurseră în goană aproximativ cincizeci de metri până când Cazimir flutură braţele şi scoase un ţipăt. Cris îl văzu căzând, dar nu se opri. Din urmă,Vlad lansă către grupul de copaci singura lor grenadă electrică. Fulgerul descărcării îl surprinse pe Cris încă în picioare şi-i arse faţa. Se prăbuşi pe-o coastă, apoi se ridică iar, urlă o înjurătură la adresa lui Vlad şi, trăgând mereu cu trasoarele sale termice, năvăli în spatele tufişurilor aflate la baza arborilor ce-l separau de inamic. Odată ajuns acolo, gâfâind, aruncă o privire rapidă în toate părțile și se liniști. Șase cadavre zăceau pe pământ, unele carbonizate și devenite aproape de nerecunoscut, altele părând neatinse. Cris se apropie cu băgare de seamă de trupul unui băieţel ce nu părea mai vârstnic decât Mario. Deodată, acesta gemu şi întinse mâna către extinctorul care zăcea alături. Fulgerător, Cris şi-l imagină ridicându-se, întorcând spre el arma, rânjind bestial şi trăgând…

Rânji el.

Și pentru a economisi energie, scoase paralizorul cu al cărui toc, aplecându-se puţin, îi zdrobi ţeasta împrăştiindu-i creierii prin iarba cenuşie şi aspră.

Se întoarse apoi către Vlad care încă mai alerga spre el şi-i făcu semn că totul e în ordine. Reveniră împreună la ceilalţi trecând la câţiva paşi de cadavrul lui Cazimir.

– Nu trebuia să lansezi grenada electrică – zise.

– Mi-am pierdut capul – dădu Vlad din umeri. Asta e!

Se regrupară.

– Aşa? – pufni Cris. Deci, ţi-ai pierdut capul. Nimic mai mult!

– Ce vrei să insinuezi?

– Terminaţi! – încercă să intervină Adriana.

– Gura! – o repezi Cris.

Apoi, către Vlad:

– Știi bine ce vreau să insinuez!

Mâna lui pipăia unul din trasoare.

– Ai vrut – continuă – să mi-o plăteşti pentru algele alea. Sperai ca raza de acţiune a grenadei să fie suficient de mare. Uite că n-a fost!

În ciuda celor afirmate, Cris avea faţa pârlită de descărcare şi el ştia asta foarte bine.

– Ei, iată – rânji Vlad, cu toate că sub rânjet se simţea de la o poştă frica – suntem chit.

– Nu – spuse Cris, calm ca în mai toate momentele periculoase. Nu suntem chit.

Scoase trasorul.

– Staţi! – ţipă Adriana.

Dar Cris ridică arma. Trase ochind ierburile de sub picioarele lui Vlad. Acesta sări în sus, se azvârli în dreapta şi, încă în aer fiind, îşi smulse de la brâu propriul trasor lansând către celălalt radiaţia ucigaşă. Cris se aplecă la timp. Iar în momentul în care trupul lui Vlad atinse pământul, trase din nou, de data asta în plin. Se întoarse apoi către ceilalţi:

– Primul meu foc a fost un simplu avertisment. Nu trebuia să riposte­ze. Iar dacă a ripostat, înseamnă că i-am dejucat planul mai re­pede decât s-a aşteptat. Asta e.

O tăcere de gheaţă se aşternu în urma cuvintelor lui. Stăteau muţi, pătrunşi de gravitatea evenimentului. Într-un târziu, Vali şopti:

– „Cinci membri de partid

Seara au plecat la teatru;

Unul n-a aplaudat

Și-au rămas doar patru…“

Vali era cea mai cuminte din grupă. Până acum, vocea ei nu se făcuse auzită.

– Mmm? – mormăi Cris.

Apoi, înţelegând, începu să râdă.

***

Undeva, la marginea junglei, în cabina de control, membrii comisiei urmăreau atenţi desfăşurarea examenului. Edi, şeful lor, îşi muşca buzele. Ceva îl incomoda: reprezentantul guvernamental care, aflat pentru prima dată în postura de observator al unui examen de diplomă, cerea me­reu amănunte.

– De pildă, ţintele – tocmai întreba acesta. Ţintele din ce se compun?

Edi zâmbi cât putu de frumos.

– Sunt constituite dintr-un pachet de senzori. Atingerea lor ridică pe o rază de cinci metri de jur împrejur o barieră transparentă, dar eficace, împotriva oricărei agresiuni.

– Bine, dar ce rost are? – dori amănunte reprezentantul guvernamental.

– Pentru că s-ar putea să apară mai mulţi absolvenţi – zise Edi. În acest caz, cel care ajunge primul trebuie protejat de invidia celorlalţi. Înţelegeţi ce vreau să spun: un altul l-ar putea ucide chiar după ce acesta a atins borna – şi să-l înlocuiască. Ori, asta nu e voie să se întâmple. Asigurăm astfel un concurs perfect loial.

Reprezentantul guvernamental dădu din cap satisfăcut.

– Da, e bine, e foarte bine. Am să-l informez personal pe preşedinte. Da, nu se pot face niciun fel de matrapazlâcuri… Care e situaţia acum?

– Patru grupe au ajuns destul de aproape de ţintă. Cea mai avansată e condusă de un oarecare Cris. Doriţi să-i vedeți?

– Puteţi face şi asta? – se minună reprezentantul.

– Desigur. Există, după cum ştiţi, posibilitatea de a transforma orice punct al spaţiului în receptor informaţional. Distanţa nu con­tează. Vreți asta?

– Dacă se poate, fireşte.

Edi îl conduse în faţa unui ecran uriaș.

– Iată-i.

– Da – zise, concentrat asupra imaginii, reprezentantul guvernamental.

***

Cris zări primul borna placată cu senzori. Surâse. Nu, nimic nu-l mai putea, de-acum, opri. Apoi zâmbetul i se stinse când îşi aminti că erau patru. Aşeză mâna stângă pe mânerul trasorului. Ceilalţi zăriră între timp şi ei borna şi se opriră. În aceeaşi clipă, Cris scoase trasorul şi-l îndreptă spre ei.

– Nicio mişcare!

Încremeniră toţi.

– Da, e o problemă – continuă Cris. Ştiţi şi voi: o problemă spinoasă. Patru oameni – și numai trei locuri. Unul din voi trebuie să renunţe, îmi dau seama cât e de greu – spuse, cu falsă părere de rău. Dar, ştiţi, darwinismul…

– Ştim – nu mai putu răbda Adriana.

Cris o privi curios, parcă o vedea pentru prima dată.

– Ştiţi. Sigur că ştiţi. Iar eu sunt unul dintre câştigători, pentru că am deja arma pregătită. Nu-mi place să pierd, mai ales dacă e vorba să-mi pierd viața. În timp ce cretinii geni­ali se grăbeau să termine facultatea asta împuţită la vârste derizorii, eu am preferat să amân momentul, să trag chiulul, să rămân repetent… Altfel spus, să aştept. Să fiu matur, nu un mucos care n-a văzut în viaţa lui o armă şi crapă cu ea în braţe de la primii paşi. Copiii prea deştepţi mor repede. Aşa se spunea acum vreo sută și mai bine de ani. Mario, ce zici? Ți-ar plăcea să mori?

Mario tăcea.

– Nu zici nimic? – chicoti Cris. Nici nu-i nevoie. Toţi ştiaţi încă de când aţi intrat în facultate ce vă aşteaptă. Țara n-are nevoie de şo­meri; atâtea locuri, deci: atâţia absolvenţi. Dar dreptul la învăţământ e garantat de constituţie. Ce să-i faci? Nu poţi împiedica un copil ge­nial să-şi manifeste geniul…

– Lasă ironia – interveni Adriana. Fă ce ai de făcut şi să terminăm odată!

– Da, să terminăm. Ca o concluzie: pe lângă examenul de licență, absolvenţii oricărei facultăţi mai trebuie să mai dea un test: ăsta. Unul dintre voi l-a pierdut. Dar cine?

Cris îşi plimbă privirile de la unul la altul.

–Mario? Hm! Nouă ani – şi rezultat maxim la testele de inteligenţă. N-ar fi păcat să întrerupem o carieră atât de promiţătoare? Să vedem, să ne mai gândim. Vali? Simpatică fată; cuminte, tăcută, ascultătoare. Un membru ideal al societăţii. Are, ce-i drept, şi ea mici scăderi: ştie pe de rost nişte poezioare interzise. Dar, ce să-i faci? Nimeni nu-i perfect! Iar tu, Adriana? O blondă seducătoare…

Cris rămase parcă visător două clipe.

– Da – continuă. Tu vei fi cea sacrificată, Adriana!

Ridică trasorul.

– Odată m-ai iubit – se albi ea.

– Tocmai. E şi ăsta un examen.

Trase, lăsând deschis materializatorul armei. O explozie zgudui trupul fetei, sfârtecându-l. Sângele împroşcă bluza lui Mario care tresări de parcă el ar fi fost cel lovit.

– Hai, copii – spuse, aproape părinteşte, Cris. Să nu mai zăbovim. Ar fi culmea ca tocmai acum să ne ajungă din urmă alţii…

Alergă spre borna senzorială urmat de ceilalţi doi. Odată ajunşi, îngenuncheară, apoi o atinseră cu degetele. Aşteptară crearea barierei. Cris fu primul care ridică privirea mirat.

***

– Rezultatul – ceru Edi.

– Prima bornă, – vorbi un operator – zero câştigători. A doua, unul. A treia, trei.

– Nu înţeleg – făcu observatorul guvernamental. Trei borne?

Plictisit, Edi se întoarse spre el.

– Sigur că trei. Dacă n-ar fi decât una singură, am putea risca să nu avem trei câştigători, ci mai puţini. N-avem nevoie nici de locuri vacan­te.

– Și ce faceţi acum? Sunt patru!

– Veţi vedea. Ceilalţi copii din pădure cum stau? – întrebă răstit spre ope­rator.

– Mai sunt vreo zece, dar îi exterminăm imediat.

Apoi, adăugă gânditor:

– Da… Pe care? Tu ce zici?

– Nu ştiu, domnule – răspunse operatorul.

– Cineva ne-a criticat recent în faţa preşedintelui pentru faptul că media de vârstă a absolvenţilor e mult mai mare decât a studenţilor – interveni subtil reprezentantul guvernamental, care înţelesese ce va urma.

– Ce vrea să însemne asta? – se miră Edi.

– Asta – explică reprezentantul, nemulțumit – înseamnă că examenul îi defavo­rizează pe cei mai mici, mai puţin dotaţi fizic, dar foarte bine dotaţi intelectual.

– Ah! – exclamă Edi.

Apoi, către operator:

– Pe cel mai bătrâior. O societate perfectă trebuie să ţină seama de dorinţele preşedintelui său, nu-i așa?

***

Cris ridică privirea mirat. Un trăsnet veni din senin îl străbătu aproape carbonizându-l şi-l azvârli câţiva metri cu pieptul peste un muşuroi de furnici roşii.

În urma lui, bariera semitransparentă decupă în spațiul junglei un cerc în care, treptat, își reveniră din spaimă învingătorii…