Viziunea Judecății de Apoi – Herbert George Wells

Traducere și adaptare din limba engleză: Nicu Gecse

I.

Tru-a-a-a.

Ascultam, fără a înțelege nimic.

Ta-ra-ra-ra.

„Doamne-Dumnezeule!“ mi-am zis, încă adormit pe jumătate. „Ce hărmălaie infernală!“

Ra-ra-ra-ra-ra-ra-ra-ra-ra… Ta-ra-rra-ra.

– Destul, poți să trezești și un…“ am zis eu și m-am oprit brusc. Unde mă aflam?

Ta-rra-rara – din ce în ce mai tare.

– Ori e vreo invenție nouă…

Tuura-tuura-tuura! Asurzitor!

– Nu, am zis, vorbind cu voce tare, ca să mă aud. E trâmbița cea din urmă, a Judecății de Apoi.

Tuuu-rraaa!

II.

Ultima notă m-a extras din mormânt ca pe o plevușcă prinsă în cârligul pescarului. Mi-am văzut monumental funerar (mai degrabă un ciubuc de-al meșterului, așa că mi-aș fi dorit să știu cine l-a făcut), bătrânul ulm și priveliștea marină dispărând ca un pufăit de abur și, apoi, în jurul meu – o mulțime uriașă de oameni pe care nimeni nu i-ar fi putut număra – națiuni, graiuri, regate, popoare, copii de toate vârstele, într-un spațiu de amfiteatru vast cât cerul. Iar sus, dinaintea noastră, așezat pe un tron de un alb orbitor, Bunul Dumnezeu și toate cetele Lui de îngeri. I-am recunoscut pe Azrael după întunecime, pe Mihail după sabie și pe îngerul cel mare care suflase în trâmbiță, pe care încă o ținea pe jumătate ridicată.

III.

– Merge repede, observă un omuleț de lângă mine. Eficient. Îl vezi pe îngerul cu cartea?

Omul își lăsa capul în jos sau își lungea gâtul pentru a vedea pe sub și peste sufletele care se îngrămădeau în jurul nostru.

– Sunt aici cu toții, preciză el. Cu toții. Și acum vom afla… Uite-l și pe Darvin, mă atenționă el schimbând vorba. Ăsta o încasează sigur! Iar acolo, vezi? Omul acela înalt, arătos, care încearcă să-i atragă privirea Domnului Dumnezeu, e ducele. Dar sunt o sumedenie de oameni pe care n-ai cum să-i cunoști… O, uite-l pe Priggles, editorul. Întotdeauna m-am întrebat ce se va alege de editori. Priggles era un tip deștept… Dar acum vom afla cum stau lucrurile, chiar și în privința lui. Am să aud totul. Fiind la litera S, până-mi vine rândul am să aud o mulțime de lucruri…

Aerul îi șuieră printre dinți.

– Avem și personalități istorice. Vezi? Acela e Henric al VIII-lea. Trebuie că are multe dovezi împotrivă-i. Cum altfel! Doar e un Tudor.

Își coborî ușor vocea.

– Observați-l pe individul acesta, chiar în fața noastră, acoperit în întregime de păr. E din paleolitic, știți. Iar acolo, iarăși, …

Dar nu i-am mai acordat atenție, fiindcă mă uitam la Bunul Dumnezeu.

IV.

– Aceștia sunt toți? întrebă Bunul Dumnezeu.

Îngerul cu cartea – era doar unul din nenumăratele volume prezente, ca în catalogul Sălii de lectură de la British Museum – s-a uitat la noi și a părut că ne numără instantaneu.

– Da, sunt toți, spuse el și adăugă: O, Doamne, a fost totuși o planetă foarte mică.

Privirea lui Dumnezeu ne supraveghea.

– Să purcedem, dară, spuse  Bunul Dumnezeu.

V.

Îngerul a deschis cartea și a citit un nume. Era un nume plin de litere A și ecoul lui reverberă  din cele mai îndepărtate părți ale spațiului. Nu l-am auzit cu claritate, fiindcă omulețul de lângă mine întrebă smucindu-se iute:

– Cine-i ăla?

Mie mi s-a părut că sună ca „Ahab“, dar nu putea fi chiar Ahab din Scriptură.

De îndată, o făptură mică și negricioasă fu ridicată de un norișor pufos la nivelul picioarelor lui Dumnezeu. Era un individ mic și bățos, încoronat, îmbrăcat cu straie străine și bogate, care-și încrucișă brațele și se înfioră.

– Ei, bine? întrebă Dumnezeu privind în jos, către el.

Noi eram privilegiați să auzim răspunsul și, de bună seamă, proprietățile acustice ale locului erau minunate.

– Mă declar vinovat, grăi mica făptură.

– Spune-le ce ai făcut, îi ceru Bunul Dumnezeu.

– Am fost rege, spuse mica făptură, un rege mare, și am fost desfrânat, mândru și crud. Am pornit războaie, am devastat țări, am construit palate și sângele oamenilor le-a fost mortar. Ascultă, o, Doamne, martorii care sunt împotriva mea și care Te strigă cerând răzbunare! Sute și mii de martori.

Și-a fluturat brațele spre noi.

– Ba, mai rău! L-am luat pe un profet – unul din profeții Tăi…

– Unul din profeții mei, spuse Dumnezeu.

– Și pentru că nu mi s-a plecat mie, l-am torturat vreme de patru zile și patru nopți, iar în cele din urmă a murit. Am făcut chiar mai mult, o, Doamne, ți-am luat numele în deșert. Am furat din cinstirea ce Ți se cuvine…

– Ai furat din cinstirea ce mi se cuvine, repetă Dumnezeu.

– Am făcut ca eu să fiu venerat în locul Tău. Nu există niciun rău pe care eu să nu-l fi comis și nicio cruzime cu care să nu-mi fi pătat sufletul. Și, în cele din urmă, m-ai pedepsit, o, Doamne!

Dumnezeu ridică ușor din sprâncene.

– Și am fost ucis în bătălie. Așa că stau dinaintea Ta, gata să fiu trimis în Iadul cel mai adânc! În fața măreției Tale, nu-mi îngădui minciuni, ce nu îngădui justificări, ci spun adevărul nelegiuirilor mele dinaintea întregii omeniri.

A tăcut. I-am văzut cu claritate chipul și mi s-a părut alb, cumplit, mândru și, în mod ciudat, nobil. M-am gândit la Satan al lui Milton.

– Cele mai multe din acestea erau scrise pe obeliscul lui, preciză îngerul cronicar cu degetul pe pagină.

– Așa este, confirmă tiranul cu o ușoară notă de surprindere.

Atunci, brusc, Dumnezeu se aplecă și-l luă pe acel om în palma Sa și-l ținu acolo parcă dorind să-l privească mai de-aproape. Era doar o liniuță mică și întunecată în palma lui Dumnezeu.

– A făcut el toate acestea? întrebă Domnul Dumnezeu.

Îngerul cronicar și-a trecut palma peste carte.

– Întrucâtva, a pus el oarecum neatent.

Acum, când m-am uitat din nou, chipul omului celui mic s-a schimbat într-un mod aparte. Se uita la îngerul cronicar cu o stranie reținere în privire și o mână îi flutură în dreptul gurii. Nici nu apucă să i se miște vreun mușchi, că toată demnitatea și sfidarea îi dispărură.

– Citește, spuse Domnul Dumnezeu.

Și îngerul citi, explicând foarte atent și pe deplin fiecare dintre răutățile omului ticălos. Era o adevărată desfătare intelectuală. Ușor cam „îndrăzneață“ pe alocuri, m-am gândit eu, dar Raiul își are privilegiile sale.

VI.

Toată lumea râdea. Chiar și profetul Domnului pe care omul păcătos îl torturase avea un zâmbet pe față. Păcătosul era într-adevăr un tip mic și ridicol.

– Și atunci, citi îngerul cronicar, cu un zâmbet care ne făcu pe toți nerăbdători să aflăm, într-o zi, când era puțin mai irascibil din cauză că se îndopase prea mult, el…

– O, nu… aia nu, strigă omul păcătos, nimeni nu știa de aia! Nici nu s-a întâmplat, strigă el. Am fost rău, rău cu adevărat. Cel mai adesea rău, dar n-am făcut niciodată ceva prostesc – atât de prostesc…

Îngerul continuă să citească.

– O, Doamne! strigă păcătosul. Nu-i lăsa să afle aia! Am să mă căiesc! Îmi voi cere iertare…

Omul păcătos din palma lui Dumnezeu începu să țopăie și să plângă amar. Rușinea îl cuprinse brusc. Porni într-o goană nebună cu gând să sară de pe buricul degetului mic al lui Dumnezeu, dar El îl opri printr-o abilă răsucire a încheieturii mâinii. Atunci omul dădu buzna în spațiul dintre palmă și degetul mare, dar degetul se strânse și nu-l lăsă să treacă. Și în tot acest timp, îngerul continuă să citească și tot citi. Omul păcătos se repezi dintr-o parte în alta a palmei, apoi se răsuci brusc și fugi în sus, în mâneca lui Dumnezeu.

Mă așteptasem ca Dumnezeu să-l scoată afară de acolo, dar mila Lui este infinită.

Îngerul cronicar făcu o pauză.

– Eee? întrebă el.

– Următorul, decise Dumnezeu și, mai înainte ca îngerul cronicar să-i strige numele, o ființă păroasă, îmbrăcată în zdrențe jegoase, stătea deja în palma Bunului Dumnezeu.

VII.

– Oare Domnul Dumnezeu are Iadul în mâneca Sa? mă întrebă omulețul de lângă mine.

– Oare există Iadul? i-am răspuns.

– Dacă observați, îmi spuse el, fiindcă trăsese cu ochiul pe sub picioarele îngerilor mari, nu se observă nici urmă a unui Oraș Ceresc.

– Sst! ne mustră o femeie micuță de lângă noi, încruntată. Ascultați-l pe acest sfânt binecuvântat!

VIII.

– El a fost Stăpânul Pământului, dar eu am fost profetul Dumnezeului din Ceruri, strigă sfântul, și toți oamenii se minunau de acest semn.  Căci eu, Dumnezeule, știam de slava Paradisului tău. Am îndurat fără durere, fără greutăți, tăiat adânc de cuțite, cu așchii împlântate sub unghii cu fâșii de carne smulse, toate pentru slava și cinstirea lui Dumnezeu.

Bunul Dumnezeu zâmbi.

– Și, în cele din urmă, am pornit, în zdrențe și plin de răni, puțind din cauza sfintelor mele cazne…

Pe Gabriel îl pufni râsul.

– Și m-am așezat dinaintea porților tiranului, ca un semn, ca o minune…

– Ca o adevărată pacoste, preciză îngerul cronicar și începu să citească, neacordând atenție faptului că sfântul încă vorbea despre glorioasele lucruri neplăcute pe care le făcuse pentru a-și putea apropia Raiul.

Doar că, iată, în cartea faptelor sfântului apărea și o revelație, o minune.

Păru că nici nu trecură zece clipe mai înainte ca și sfântul să gonească de colo până dincolo în palma uriașă a lui Dumnezeu. Nici zece clipe! Și, în cele din urmă, și el țipă la auzul acelei expuneri cinice și fără milă și fugi și el, tot așa cum o făcuse păcătosul, în umbra mânecii. Și nouă ne-a fost permis să-i vedem acolo. Iar cei doi ședeau unul lângă altul, desprinși de toate amăgirile, în umbra veșmântului milei lui Dumnezeu, ca frații.

Iar eu, la rându-mi, m-am refugiat tot acolo.

IX.

– Iar acum, spuse Dumnezeu, în timp ce ne scutura din mânecă pe planeta pe care El ne-o dăduse ca să trăim pe ea, o planetă ce se învârtea în jurul soarelui verde Sirius, când mă înțelegeți atât pe mine, cât și unii pe alții un pic mai bine, … încercați din nou!

Apoi, El și îngerii lui cei mari s-au întors și au dispărut pe neașteptate…

Tronul dispăruse.

Totul în jurul meu era un tărâm frumos, mai frumos decât oricare altul văzut de mine vreodată – pustiu, auster și minunat; și eram înconjurat doar de suflete omenești iluminate, în corpuri noi și curate…

(1895)

Text original A Vision of Judgement