De ce te temi nu scapi – George Coșbuc

E vechi exemplul – de pe timpul filosofiei neoplatonice – că un beat care merge în zigzaguri, măsurând drumul la larg, cade cu siguranță în groapa de care el vrea să se ferească. Dacă el a văzut de departe groapa și și-a fixat atențiunea asupra ei, își dă toată silința să meargă drept înainte pe partea stângă, ocolind groapa care e pe partea dreaptă a drumului. Și într-adevăr se ține bine, merge pe stânga, dar când e în dreptul gropii, el s-abate la dreapta țintă spre groapă – și cade în ea. Dacă n-ar fi văzut-o mai înainte, poate că n-ar fi căzut într-însa; însă așa, atenția lui a fost fixată spre un loc și de ceea ce s-a temut n-a putut scăpa.

Pe fixarea atențiunii este întemeiată și autosugestia. și nu e o fabulă că au murit oameni la ziua și ceasul prezis de altul, mai ales de-o „vrăjitoare“. E destul să-ți fixeze cineva atențiunea, sau tu însuți să ți-o fixezi, că ai să pați vreun rău, ori chiar să mori, în cutare lună sau cutare zi, și dacă ești destul de sugestionat, ai să pați răul într-adevăr, și ai să mori de-a binelea.

O pățanie de felul acesta vreau să vă povestesc acum. Am văzut-o cu ochii; și cu toate că nu e nu știu ce întâmplare deosebită, dar are haz și întărește adevărul că nu scapi de ce te temi.

Eram student în clasa a șasea a liceului. Printre noi aveam un student străin, nu din ținutul de unde eram toți ceilalți. îl chema Sever, avea tată bogat, un avocat care învățase și pe la Paris. Sever era ciocoiul clasei, îmbrăcat după modă, și duminica purta mănuși, iar noi toți copiii de țărani rămași tot pe lângă hainele țărănești.

Pe Sever l-am poreclit dintru început Papà. Se înțelege, după obiceiul studențesc, toți aveam câte o poreclă, ba și câte două și trei, fel de fel de nume inventate și consacrate. Iar Sever a ajuns la porecla Papà prin obiceiul ce avea de-a numi pe tată-său papà. Noi nu știam până atunci minunea asta, și când l-am auzit dintâi zicând „papà“  l-am întrebat ce e aia. Când am înțeles că papà va să zică tată, ne-am uitat mirați unii la alții, iar când am priceput că așa zic boierii și că Sever al nostru zice cu toată seriozitatea lui tată-său papà, am izbucnit în hohote de ne scutura râsul mai rău decât frigurile. Și i-a rămas numele Papà și-l cicăleam cu porecla toată ziua, și-l sileam să zică Tatăl-nostru care ești în ceruri, ca să vedem cum sună „Papà al nostru care ești în ceruri“, și-i repetam de zece ori pe sub nas începutul simbolului credinței: „Cred într-unul Dumnezeu, papà al Atotțiitorul“ și de mai de vale: „Și s-a suit la cer și șade de-a dreapta la papà.“

De-ar fi fost câne, Sever ar fi turbat de atâta necaz ce-i făceam. Dar, din fericire, omul e mai rezistent decât cânele. În urmă ne-am plictisit și noi de porecla Papà și am prefăcut-o. De altfel, evoluția numelui era, la noi, o urmare firească. Papà a devenit Papalovsky, întrunind două idei. Anume, Sever se mutase în gazdă la un strungar polon, numit Comalowsky, un tip de om. Și așa Papà a luat terminația patronului său, și porecla Papalovsky ne amintea și de tata și de gazda lui Sever.

Numele Papalovsky suna în gura noastră mai românizat, Păpălusky.

Acum, prin iulie, eram la examene. Public mult în sală, profesorii toți, plus un comisar regal, ungur, care nu vorbea multe și se uita urât pe sub ochelari, iar vorbă românească știa puțină. Ajunsesem la limba latină. Sever era mai la sfârșit, după alfabet.

Când i-a venit rândul s-a ridicat, a deschis pe Cicero la pagina indicată de comisar – care merge la întâmplare, aveai să traduci ori de unde cerea comisarul, nu numai din puținul citit în clasă.

Sever a citit limpede și, afară de câțiva hăm-hăm, a tradus frumos și fluent. A mai citit o frază, și alta și alta, și deodată, în mijlocul uneia s-a oprit brusc.

– Mai departe, mai departe, domnule Sever, zise profesorul, dar Sever nici nu răsufla. S-au uitat profesorii la el și-au așteptat să-i vie glasul. Și nu-i venea. Se uita în carte și mișca sprâncenele. În urmă, și-a ridicat comisarul capul și s-a uitat la Sever; se vede că bănuia că Sever nu știa să traducă vreo formă mai grea. Să te miri însă, frazele erau ușoare și, mai ales unde se oprise el, urmau propozițiuni simple și cunoscute de înșiși începătorii în latinește.

Ne-am mirat și noi, colegii lui, și nu-i înțelegeam îndărătnicia. Profesorul se necăjise și bătea cu creionul în masă: „Cetește, domnule, odată!“ și apoi „Haide, omule, ce e asta?“ Degeaba.

Eu mărturisesc că nu înțelegeam nimic. Ca mine mulți dintre colegi. Unii însă dintre noi – după cum ne-au spus după ieșirea din clasă – au înțeles ceva, aveau o bănuială vagă de ce nu vrea Sever să cetească mai departe. Dar nici ei nu puteau crede. Pe ceilalți dintre noi nici nu ne tăia capul.

Bietul Sever! Se temea de un cuvânt din text și de aceea tăcea. Dar în urmă, silit de ochii comisarului, și-a luat inima în dinți și a început cu foarte multă încordare să citească rar – se vedea că se opintește să scape de o vâltoare, s-o ocolească și replică: Senatus păpălusky rom

Ei, acum știam! Era fraza cu care începeau toate deciziunile senatului, obișnuita formulă senatus populusque romanus (senatul și poporul roman). Noi am rostit-o de multe ori, și n-am băgat de seamă niciodată asemănarea între „populusque“ și „păpălusky“. Bietul Sever a observat-o, și acum se temea că nu va rosti clar populusque, și s-a trudit să răspice clar și corect, și a răspicat-o tocmai cum nu voia!

Noi am chicotit pe la spatele lui; el, roșu ca racul și cu boabe de sudoare pe obraz, abia ce-a rostit rom – și a auzit râsetul, a închis cartea și a lăsat-o pe bancă, și-a țintit ochii fix pe tablă și acolo i-a ținut. N-a fost chip să mai scoți o vorbă de la el. Comisarul, cel ce se uita așa de urât pe sub ochelari, a întrebat pe profesori ce se petrece aici; iar  unul dintre ei, profesorul clasei noastre, nu știu ce i-o fi spus, ce nu, că s-a liniștit comisarul.

Ce-a mai fost apoi n-am la ce s-o povestesc. Sever e astăzi inginer, băiat vesel și bun. Când mă întâlnesc, rareori, cu el, totdeauna ne ducem aminte, ori eu, ori el, de întâmplarea cu Cicero la examen și râdem amândoi.

– Cum naiba o potriviși tu să-ți cetești tocmai numele, mă Severe?

– Știe Hantătarul! Și cât m-am trudit să cetesc corect și mă trăgea parcă de sfoară să cad în groapă!

– Ia zi acum: senatus populusque.

– Acum zic și de o mie de ori și n-am să greșesc, dar atunci, vezi, îmi era fixată toată atențiunea la primejdie și n-am putut scăpa de ea.

(1902)

Nicu Gecse

Sugestii

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.