Evul întunecat – Daniel Verón
traducere și adaptare din limba spaniolă: Nicu Gecse
În depărtare, învăluită în întuneric, acoperită cu piei vechi și groase, ce ajungeau până la glezne și atingeau în treacăt tufele și boschetele, o siluetă nocturnă înainta încet, dar cu pași siguri, apăsați. Pădurea deasă era doar cu ceva mai zgomotoasă decât vastele câmpii din sud; ici și colo, în unele puncte ale infinitului, în lumina rece a constelațiilor, ființe misterioase, locuitoare ale umbrelor veșnice, își făceau auzite tânguielile. Dar silueta aceea nu se mai înfricoșa auzindu-le. În adâncul ființei ei, un mecanism ancestral primitiv transforma sunetele îndepărtate în emoții- imagini și știa că ele căutau același lucru. Nu mai era în stare să-și amintească, dar instinctul său, antrenat în urma unei experiențe îndelungate, știa că ființele umbrelor atacau arareori. Era necesar ca mulți din ei să se strângă laolaltă și acelea erau vremurile în care viața dispărea fulgerător de pe planetă.
În mod mecanic, își duse mâna lungă și ascuțită spre traista pe care o purta pe spate, pipăind trupurile păroase ale victimelor sale, cu care avea să se hrănească în orele următoare și lăsă să-i scape un mormăit răgușit de satisfacție, după care își continuă drumul. Din când în când, în mijlocul întunericului, apăreau ochi fosforescenți, greu de observat. Un vânt înghețat acoperi tufișurile cu fulgi albi, violeți și roșii. Deși nu obișnuia să facă popasuri în pădure, înțelese că nu se poate îndepărta de acel loc, pentru că acolo se putea proteja de frig.
După scurt timp ajunse pe niște dealuri care mărgineau pădurea din acel sector și se ascunse la poalele lor, sub trunchiurile copacilor vechi căzuți în urmă cu zeci de ani, poate în vremea haosului. Acolo îngenunche și, cu gesturi rapide, scoase din traista sa aspră masa păroasă și sângerândă, rămășițele unui animal ciudat pe care îl zdrobise el însuși, în urmă cu câteva ore, după ce l-a lăsat inconștient aruncând sălbatic cu pietre în dihanie. Cu brațele lui puternice și lungi, în câteva clipe a împărțit mai multe părți corpului vânatului său în bucăți mari și una câte una le-a dus cu lăcomie la gura-i enormă.
Câteva ore mai târziu s-a trezit. Frigul era extrem de intens. La început păru că pădurea era complet moartă, dar vânturile îndepărtate trădau încă țipetele înăbușite ale faunei înfricoșătoare din pădure. Cu o ușoară agitație, se îndreptă și părăsi adăpostul furnizat de buștenii căzuți, privind în jur. Dealurile ascundeau tot ce putea fi cuprins cu privirea în afara pădurii, dar, cumva, știa că cea mai râvnită pradă a lui se afla prin apropiere. Cu hotărâre, alese calea cea mai scurtă pentru a merge în căutarea ei, traversând dealurile. Pământul pietros și alunecos din cauza gheții formate nu i-a îngreunat marșul și, câteva minute mai târziu, ajunse în vârf în chiar momentul în care enorma Lună Albastră se ridică la orizont. Acest lucru îi permise să se uite mai bine în jur. Către nord se extindea o vale largă, acoperită parțial de o crustă subțire de gheață, ce reflecta muribundele raze lunare. Spre est, valea era traversată de albul lăptos al unui râu înghețat. Iar pe malurile acestuia, la doar patru kilometri, două construcții de formă regulată își proiectau umbrele lungi. Vederea lui antrenată distinse o ferestruică iluminată pe una din fațade. O umbră omenească trecu pentru o clipă prin preajma micii ferestre. Ochii lui străluciră aproape la fel de mult ca astrul nopții.
***
Fața palidă a lui Diekker se întoarse spre fereastră și se uită nepăsător la pajiștea purpurie, ca o mare de sânge, sânge ce căzuse cândva în valuri.
– Cât avem acum? întrebă Sara cu voce tare, ridicându-se de pe un fotoliu unde rămăsese îngândurată îndelung, ca mai tot timpul.
– Cincisprezece grade sub zero afară, îi răspunse el mecanic, uitându-se la indicatorul din „bucătărie“.
Amândoi își vorbiseră fără să-și dea seama, la fel ca întotdeauna. Dintr-o dată, ea își coborî fermoarul de la gulerul combinezonului, dezvăluindu-și sânii și apropiindu-se de el.
– Mă duc la culcare. Nu vii cu mine?
– Du-te singură, îi replică Diekker indiferent.
Sara își mușcă buza inferioară și, suspinând, își ridică din nou fermoarul. După un moment de tăcere, adăugă:
– De ce facem toate astea, Diekker? Ce aștepți să se întâmple? Nu vezi că oamenii mor, că întreaga umanitate se stinge?
– Nu, nu-i așa. Încă avem speranțe că vom supraviețui.
– Da, pentru a face… ce? Îți dai seama că nu mai suntem buni nici să facem dragoste? Orice om de dinainte de Haos m-ar fi atins și acum ar dormi cu mine. În schimb…
Diekker se ridică posac și verifică indicatoarele „bucătăriei”. Sara plecase deja.
– Domnule profesor, termometrul indică doar 19,3º.
Pentru prima dată după mult timp, Solomon își ridică surprins capul din scrierile sale.
– Ți-am spus deja, Diekker. De săptămâna trecută termometrul nu atinge 20° și nici nu o va mai face.
– Atunci nu asistăm la un eșec?
– Nicidecum. „Soba” noastră nu va suferi inconveniente în cele două sute de ani în care va dura bateria atomică. Dar temperatura va scădea treptat.
– Deocamdată nu ne interesează. Avem alimente pentru toată viața.
– Îți faci griji prea mult pentru viitorul imediat. Situația noastră nu mai este bună. Ascultă-mă, am întocmit o diagramă a situației lumii conform rapoartelor pe care le primim de la emițătorii radio. Știi că 90% din ei au fost reduși la tăcere în ultimii doi ani? Mulți dintre ei au raportat anterior că „hikșii” erau din ce în ce mai numeroși în zona lor.
– Cui le spuneți „hikși”?
– Monștrilor pe care îi vedem ocazional și din ce în ce mai des. Sunt mutanți, Diekker. Descendenți ai oamenilor ai căror cromozomi au fost modificați de radiațiile letale a războiului. Acum cutreieră spațiile deschise ca niște fiare sălbatice care își caută prada și le este foarte foame. În curând vor ajunge aici și ne-ar putea ucide.
– Îi putem respinge.
– Ascultă-mă. Sara avea dreptate acum câteva minute. Ca istoric nu-mi scapă faptul că specia umană dispare. Am parcurs multe secole de civilizație, dar nu putem, nu vom mai rezista încă unul. A fost nevoie de aproape zece secole de civilizație atomică pentru a dobândi suficientă putere cât să putem stinge Soarele, dar acest timp nu ne-a fost suficient pentru a uita de războaie și l-am purtat pe cel mai nebunesc dintre toate. Uite ce suntem acum! O mână de supraviețuitori, refugiați perpetuu în case de aramă dezgustătoare, cu alimente sintetice asigurate pentru o sută cincizeci de ani de viață pe care-i mai avem în continuare! Dar partea cea mai rea este că nici măcar nu trăim, ci vegetăm. Uită-te la tine, care nu ai nici hobby-uri intelectuale și nici capacitate de reproducere. Nu crezi că adevărații stăpâni ai lumii sunt acum „hikșii” care sfidează Natura, vânează și populează planeta? Spune-mi, Diekker, cine are mai mult dreptul de a trăi acum, noi sau ei?
Profesorul Solomon tăcu privindu-și prietenul. Acesta se uita în gol la podea, aproape ignorând vorbele celuilalt. Dar niciunul dintre ei nu observă că o umbră uriașă și diformă aluneca rapid în lumina Lunii Albastre ce acoperea aproape o treime din cer.
Pradă unei ferocități fără limite, hiksul, produs al nebuniei umane, năpusti o lovitură formidabilă cu pumnul în peretele metalic, producând un gol mare. Frigul glaciar invadă adăpostul, paralizându-i pe oameni. În sfârșit, o nouă lovitură doborî ușa și uriașul intră, îndreptându-se spre Diekker, care-l privea cu ochii mari, cuprins de o teroare nemaicunoscută lui. Solomon reacționă și a scoase o armă din biroul său, dar hiksul se dovedi mai rapid și, mai întâi, îl lovi brutal pe Diekker; acesta se izbi cu capul de mașinăriile care întrețineau viața și muri pe loc. În ceea ce îl privește pe Solomon, înainte să poată ținti, arma îi fu smulsă și apoi primi o lovitură cumplită când biroul fu prăvălit asupră-i. Inima lui slabă, ca tuturor oamenilor, n-a rezistat și a murit și el. În acel moment, alarmată de zgomot, apăru și Sara. Câteva clipe mai târziu, cadavrul ei zăcea sfâșiat în două.
Tăcerea domnea din nou și pentru totdeauna în cameră. Hiksul, calmat deja complet, contemplă pentru câteva momente rămășițele ultimilor supraviețuitori din specia care-l transformase într-un mutant.
Încet, unul câte unul, a târât cadavrele în exterior și le-a lăsat la intrarea adăpostului…
Oare ce gând ciudat să-i fi trecut prin minte hiksului când, după ce i-a observat încă o dată cu atenție, a gemut? Să fi fost doar un suspin reținut?
Doar că, dintr-o dată, observă că Luna Albastră se ascunde în spatele munților imenși din nord. Gheața purpurie păru să se întunece ca un cărbune și un vânt înghețat devastă Pământul. Din pădure ieșiră o mie de ochi fosforescenți, ca niște stele fugare, și în munți urlară ființele necunoscute ale nopții.
Scoase un cuțit dur dintre piei și, cu mișcări domoale, se pregăti de banchet.
(2019)