Hoțul – Maxim Gorki

Traducere și adaptare din limba rusă: Tiberiu Tomșa

Un băiat de vreo șapte ani umbla de ceva vreme în jurul tarabei unui negustor de diverse mărunțișuri – piepteni, perii, săpun, poșete. Negustorul era ocupat cu doi flăcăi, cărora voia să le vândă un portofel. Aceștia examinau produsul cu fețe îngrijorate, ascultând cu neîncredere discursurile stăruitoare ale negustorului. Pe rând, cei doi strânseră cu degetele închizătoarea portofelului, apoi, ridicându-l până la nas, îl cercetară la lumină, după care îl puseră pe tarabă și spuseră hotărât:

– Patruzeci de copeici!

Se copiau cumva unul pe celălalt, fiecare repeta în detaliu mișcările celuilalt și toate mutrele lui de nemulțumire. Negustorul le spuse indignat:

– Patruzeci? Ce știți voi? Da, pe mine mă costă șase grivne! Ei bine, așteaptați, îi reținu el. Tu ce zici, la cincizeci și cinci… ți-ar conveni?

– Patruzeci de copeici! repetară monoton cumpărătorii. Și tocmeala reîncepu iar.

Dar oricât de ocupat ar fi fost negustorul – un bărbat înalt, cu părul roșcat, cu ochi ticăloși și degete tenace, cu încheieturi acoperite cu smocuri de păr – el urmărea încăpățânat, cu coada ochiului, toate mișcările băiatului. Pe lângă cei doi flăcăi, lângă tarabă mai stăteau alte trei persoane, care priveau tocmeala, iar băiatul, care se învârtea printre ei, îl pândea și el pe negustor. Era desculț, îmbrăcat cu o rubașcă murdară și ruptă, fără cingătoare, purta pantaloni care fuseseră odinioară din velur, dar acum păreau cusuți dintr-un sac, avea fața ciupită de vărsat, bronzată și murdară, de sub sprâncene îi scânteiau ochi mici și vioi, iar strălucirea lor era lacomă…

– Bine, fie, patruzeci şi cinci! spuse unul dintre cumpărători, fluturând hotărâtor mâna.

– Patruzeci și cinci! repetă imediat tovarășul său și amândoi îl priviră pe negustor cu nerăbdare în ochi.

Acesta le zâmbi ironic și se plânse:

– Măi, flăcăi, voi ați vrea să vând în pagubă? Mănânc și beau și eu, am soție și copii. Ar trebui să câștig un ban, sau nu?

– Cum doriți! deciseră cumpărătorii și se îndepărtară de tarabă. Spectatorii îi urmară, risipindu-se care încotro.

Profitând de această mișcare, băiatul se aplecă, se vârî printre cei doi flăcăi, își întinse instantaneu mâna înainte, apucă o bucată de săpun de pe tarabă și… căzu brusc pe spate.

– Deh, mă tată! spuse negustorul triumfător, ținându-l de picior și târându-l spre el prin țărână.

Îl prinsese de picior pe sub tarabă, iar acum băiatul, zvârcolindu-se cu putere, se agățase cu mâinile de pietrele din caldarâm și, zbătându-și piciorul liber, cu fața roșie, înspăimântată, se vedea târât pe burtă sub tarabă. Bărbatul cu părul roșu îi prinse numaidecât și celălalt picior, și-l trase brusc pe băiat spre el. Băiatul se lovi cu bărbia de piatra de pavaj și, în cele din urmă, se trezi față în față cu negustorul.

Prins între genunchii roșcovanului, cu degetele tenace ale bărbatului înfipte în umeri, băiatul își supse buza ruptă și, scuipând sânge și salivă în lateral, așteptă supus, cu brațele căzute de-a lungul corpului şi cu palmele proptite de genunchii negustorului.

Negustorul, vădit satisfăcut, cu o plăcere ce se citea în ochii săi mari și întunecați, cu dinții descoperiți într-un zâmbet ce scânteia din barba lui roșie și groasă, îl examină pe băiat și tăcu, chibzuind parcă ce pedeapsă se cuvenea hoțului.

Pieptul mic al hoțului se ridica neuniform și umerii îi tremurau… Iar fața lui ciupită de vărsat oglindea teama, amărăciunea și așteptarea…

– Ei…, începu negustorul, încruntându-se și scrâșnind din dinți, ce o să fac cu tine acum? Ha?

Băiatul ridică din umeri.

– Ar trebui să te bag la pușcărie sau să-ți trag o mamă de bătaie? Alege… ce preferi…

– Îmi pare rău, nene, spuse hoțul cu căință.

– Îmi pare rău? Ia te uită! Ce spui? Adică să te iert? Cum să te iert, mă băiete? Tu, hoț, mi-ai furat marfă. Deci, ar trebui să fii trimis la pușcărie. Și dacă eu te iert pe tine, un hoț, altul iartă pe altul, atunci cine va sta la pușcărie? Ia să-mi spui.

– Nene, n-o să mai fac…, promise băiatul convingător, cu glas stins, cu lacrimi în ochi și buzele tremurânde.

– Nu contează! Nu, spune-mi, cine să mai stea într-o pușcărie întunecată dacă hoții sunt iertați?

Băiatul plânse în tăcere, iar lacrimile care îi curgeau pe obraji lăsau dâre pe ei…

– Vorbește, drăcușorule, cine? îi strigă negustorul cu ochii strălucind de răutate și îl trase pe hoț de ureche…

– Baaan… di… ții…, spuse băiatul încet, stăpânindu-se cu greu să nu izbucnească în plâns.

Negustorului trebuie să-i fi plăcut asta, fiindcă râse zgomotos și mulțumit.

– O, pungașule! Ai întors-o frumos! Bandiții, ai? Nu ești un băiat prost, dar o să ajungi sigur la ocnă. Ia spune-mi, de ce ai furat săpunul?…

– Nene. Îmi fac cruce, mă jur – nu mai fur! Niciodată nu mai fur! strigă băiatul cu glasul lui firav.

– Sst! Nu țipa! Poate că eu o să te iert, dar dacă țipi, vine vreun sticlete, unul din ăia cu fluier și baston, și atunci, gata frățioare, ai încurcat-o. O să te ia și o să te bage la pușcărie, o să ajungi într-o groapă, și acolo sunt șobolani, broaște, șerpi și în fiecare zi te vor scoate din groapă și te vor bate temeinic!

Umerii băiatului tremurară strașnic, iar groaza i se oglindi în ochii lui larg deschiși. Apoi se smuci dintre genunchii negustorului, dar acesta își înfipse iar degetele ferm în umerii băiatului și-i dădu un bobârnac în frunte.

– Na să te saturi! Ia te uită, vrea să fugă… Ei bine, spune-mi, la ce-ți trebuia săpunul?

– Voiam să-l vând…, răspunse băiatul docil.

– Să-l vinzi, deci… Păi, ce să faci cu banii?

– Să cumpăr… o juma de kil de pâine…

– Și altceva?

– Niște cvas bavarez… o juma de litru…

– Ia auzi la el! rânji negustorul. Și ce altceva?

– Nu mai rămânea nimic…, oftă băiatul. Pe săpun nu-mi dă nimeni mai mult de opt copeici.

– Aha! Deci nu este prima dată când furi săpun? Nu? Păi, cum să te iert dacă ești așa un ticălos?

Hoțul își plecă ușor capul și tăcu.

– Dar ce, nu-i pâine acasă?…

Hoțul oftă și clătină din cap, răsfirându-și cu mâna lacrimile pe față.

– Păi ce, taică-tu și maică-ta nu-ți dau pâine?

– N-am tată…

– Păi, unde-i dus?

– Nu știu…

– Și maică-ta?

– Ea bea tot timpul…

– Aha! se lămuri negustorul. Deja îl plictisea toată tevatura cu hoțul ăsta. Căscă.

– Nene! Lasă-mă să plec…, se rugă băiatul încetișor și, întorcând repede capul, sărută una după alta mâinile aspre ale negustorului. Roșcovanului îi plăcură acele sărutări. Zâmbi în barbă. L-ar fi mai torturat pe băiat, așa pentru distracție, dar totul era deja plictisitor. În plus, de departe, două femei cu o fetiță se uitau la taraba cu marfa lui.

Negustorul oftă.

– Cred că ar trebui să pleci…

Hoțul se smuci s-o tulească, iar fața lui străluci de bucurie…

– Ha! Încotro? Nu, mai stai, să te urechez mai întâi temeinic…

Apoi, metodic, cu mișcări uniforme ale mâinii, bărbatul cu părul roșu începu să zgâlțâie capul băiatului dintr-o parte în alta. După ce-l trase de o ureche, îl înșfăcă de cealaltă. Fața lui nu arăta vădit nicio plăcere din această operațiune, nimic, era indiferent, și abia atunci când isprăvi îi dădu băiatului o palmă peste ceafă și-i spuse:

– Hai, cară-te! Și să mă ții minte!

Roșu la față, cu palmele ținute pe urechile-i încinse, băiatul se îndepărtă câțiva pași, apoi se întoarse brusc… Negustorul rămase surprins.

– Nu ți-a ajuns? întrebă el, ridicând din sprâncene.

– Nene…, șopti băiatul, uitându-se rugător în fața lui roșie. Dă-mi o copeică!

– Ia vino-ncoa’, spuse negustorul, încruntat. Nikita Egorîci! strigă el cuiva de peste drum, înșfăcându-l pe băiat de umăr.

Acesta uită într-acolo și se cutremură. Un polițist care părea foarte sever traversa strada, cu mâna pe sabie…

Băiatul își ridică privirea spre faţa negustorului. Înfățișarea lui era aspră. Apoi băiatul a început să plângă, ghemuindu-se și tremurând. Nici nu i se mai vedea capul între umeri.

– Cumetre! Fă-mi un hatâr, ca bun prieten, și du-l pe ăsta la secție! spuse negustorul, bătând cu degetul în capul hoțului.

– Ce-a șterpelit? întrebă fățiș polițistul, prinzând hoțul de mână.

– O bucată de săpun… Băiat cu nărav rău.

– Lasă că noi ne știm, spuse polițistul și dădu din cap. Să mergem, Mișka. Sau cum îți zice?

– Mitka, răspuse hoțul supus.

– Mitka… Haide!.. E aproape, ajungem și pe jos.

Porniră. Ca să poate ține pasul cu polițistul, băiatul țopăia pe pietrele caldarâmului. Iar negustorul, petrecându-i cu privirea, căsca și își făcea cruce în dreptul gurii.

(1899)