Apărător – Franz Kafka

 Apărător – Franz Kafka

Traducere și adaptare din limba germană: Voichița Scurtu

Nu eram deloc sigur dacă aveam vreun apărător, nu puteam afla nimic concret despre asta, fiecare față era neprietenoasă, majoritatea oamenilor care veneau spre mine și pe care îi întâlneam pe coridoare păreau niște femei grase și bătrâne; purtau halate mari, cu dungi albastre și albe, care le acopereau întregul corp, își mângâiau burta și se legănau stângace de colo-colo. Nici măcar nu puteam afla dacă ne aflăm într-o sală de judecată. Unele fapte indicau acest lucru, altele îl contraziceau. Ceea ce mă aducea cel mai mult cu gândul la o sală de judecată era un zumzet pe care-l auzeam neîncetat în depărtare; nu puteai spune din ce direcție venea, umplea fiecare încăpere în așa măsură încât trebuia să presupui că venea din toate părțile sau, ceea ce părea mai probabil, că tocmai locul unde te aflai era locul de unde pornise zumzetul. Dar probabil că era o iluzie, pentru că venea totuși din depărtare. Coridoarele, înguste și boltite, cotind în curbe line, cu uși înalte, puțin decorate, păreau create special pentru tăcere profundă; erau coridoarele unui muzeu sau ale unei biblioteci. Dar dacă nu era o sală de judecată, de ce căutam un apărător aici?

De fapt, căutam un apărător pretutindeni; este necesar peste tot, poate chiar mai puțin la tribunal decât în altă parte, pentru că un tribunal, presupunem, dă un verdict conform legii. Dacă am presupune că lucrul acesta s-ar face injust sau frivol, atunci viața nu ar fi posibilă; trebuie să ai încredere că tribunalul acordă măreției legii întreaga lui atenție, fiindcă este singura lui datorie.

În cadrul legii totul este acuzare, apărare și verdict; orice interferență individuală aici ar fi un crimă. Cu toate acestea, lucrurile stau diferit în cazul verdictului însuși; acesta se bazează pe anchete făcute ici și colo, printre rude și străini, printre prieteni și dușmani, în familie și viața publică, în oraș și la sat – pe scurt, peste tot. Aici este cel mai necesar să ai apărători, apărători în exces, cei mai buni apărători posibili, unul lângă altul, un zid viu, pentru că apărătorii sunt greu de pus în mișcare; dar reclamanții, acele vulpi șirete, acele nevăzute dihănii, acele șoareci mici, se strecoară prin cele mai mici crăpături, se strecoară printre picioarele apărătorilor. Așadar, ai grijă!

De aceea sunt aici, adun apărători. Dar nu am găsit niciunul încă, doar femeile acelea bătrâne vin și pleacă mereu; dacă n-aș fi în căutare, m-ar adormi. Nu sunt în locul potrivit – din păcate, nu pot scăpa de senzația că nu sunt în locul potrivit. Ar trebui să fiu într-un loc unde se întâlnesc tot felul de oameni, din diferite părți ale țării, din toate clasele sociale, din toate profesiile, de toate vârstele; ar trebui să am ocazia să aleg cu grijă din mulțime pe cei care sunt amabili, care sunt generoși, care mă privesc cu ochi buni.

Cel mai potrivit loc pentru aceasta ar fi, probabil, un târg mare. În schimb, rătăcesc pe aceste coridoare unde se văd doar aceste femei bătrâne, și nici măcar ele nu-s multe, mereu aceleași, și chiar ele puține nu se lasă prinse, în ciuda încetinelii lor, nu se lasă oprite, se strecoară departe de mine, plutesc ca norii de ploaie și sunt complet absorbite de activități necunoscute.

De ce mă când mă reped cu capul înainte într-o casă fără să citesc inscripția de deasupra porții, mă regăsesc imediat în aceste coridoare și stau aici cu atâta obstinație încât nu-mi pot aminti că am fost vreodată în fața casei, că am urcat vreodată acele scări! Dar înapoi nu pot merge, acest timp pierdut, această acceptare că mă aflu pe o cale greșită ar fi insuportabilă pentru mine. Ce?

Să cobor scările în această viață scurtă și grăbită, așa cum este, însoțită de acel zumzet nerăbdător? Imposibil. Timpul ce îți este alocat este atât de scurt încât, dacă pierzi o secundă, ți-ai pierdut deja întreaga viață, pentru că ea nu este mai lungă, ci este mereu doar atât de lungă cât timpul pe care îl pierzi. Așadar, dacă ai început o plimbare, continu-o, indiferent ce se întâmplă; poți doar să câștigi, nu riști nimic, la sfârșit ai putea să cazi într-o prăpastie poate, dar dacă te-ai întors după primii pași și ai coborât scările, ai fi căzut imediat – și nu poate, ci sigur.

Deci, dacă nu găsești nimic pe coridoare, deschide ușile, și dacă nu găsești nimic în spatele acestor uși, există mai multe etaje, iar dacă nu găsești nimic sus, nu-ți face griji, sări pe altă scară. Atâta timp cât nu încetezi să urci, treptele nu se termină, sub picioarele tale care urcă, ele cresc mereu în sus.

(publicată în 1936)

Titlul original: Fürsprecher

Fictiuni.ro

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.

error: Content is protected !!