Nyarlathotep – H. P. Lovecraft
Traducere și adaptare din limba engleză: Bogdan Pătrașcu
Nyarlathotep… haosul care se târăște… eu sunt ultimul… voi spune celor nerămași…
Nu-mi amintesc clar când a început, dar era cu luni în urmă. Tensiunea generală era oribilă. Unui sezon de tulburări politice și sociale i se adăugase o teamă ciudată și tulburătoare de un pericol fizic hidos; un pericol larg răspândit și atotcuprinzător, un pericol ce poate fi imaginat doar în cele mai cumplite fantasme ale nopții. Îmi amintesc că oamenii mergeau cu fețe palide și îngrijorate și șopteau avertismente și profeții pe care nimeni nu îndrăznea să le repete în mod conștient sau să recunoască pentru sine că le-a auzit. Un sentiment de vinovăție monstruoasă dăinuia asupra pământului și din abisurile dintre stele străbăteau curenți reci, care îi făceau să tremure pe oamenii aflați locuri întunecate și singuratice. Apăruse o modificare demoniacă în succesiunea anotimpurilor – căldura toamnei persista înfricoșătoare și cu toții simțeau că lumea și universul trecuseră poate de sub controlul zeităților sau al forțelor cunoscute sub cel al zeităților sau al forțelor neștiute.
Atunci a apărut Nyarlathotep din Egipt. Nimeni nu putea spune cine era, dar avea sânge vechi de băștinaș și părea un faraon. Felahii au îngenuncheat când l-au văzut, dar n-ar fi putut spune de ce. El zicea că s-a ridicat din întunericul celor douăzeci și șapte de secole și că auzise mesaje din locuri ce nu erau de pe această planetă. Nyarlathotep venise pe tărâmurile civilizației, negru, zvelt și sinistru, cumpărând mereu unelte ciudate din sticlă și metal și combinându-le în altele mai ciudate. Vorbea mult despre științe – despre electricitate și psihologie – și dădea demonstrații de putere ce i-au îndepărtat cu gura căscată pe spectatori, dar care i-au sporit faima, atingând o amploare nemăsurată. Bărbații s-au sfătuit între ei să-l vadă pe Nyarlathotep și s-au înfiorat. Și unde mergea Nyarlathotep, tihna dispărea; căci orele mici din noapte erau sfâșiate de urlete iscate de coșmar. Niciodată până atunci urlete de coșmar nu fuseseră o problemă publică; atunci însă înțelepții aproape că și-ar fi dorit să poată interzice somnul la acele ore, pentru ca țipetele orașelor să tulbure mai puțin îngrozitor luna palidă și demnă de milă, când strălucea pe ape verzi ce lunecau pe sub poduri, și turlele vechi ce se năruiau pe fundalul unui cer bolnăvicios.
Îmi amintesc când Nyarlathotep a venit în orașul meu – marele, vechiul, cumplitul oraș al crimelor nenumărate. Prietenul meu îmi povestise despre el, despre fascinația și ademenirea pline de îndrăzneală ale revelațiilor sale și ardeam de nerăbdare să-i explorez misterele cele mai îngrozitoare. Prietenul meu spunea că sunt oribile și impresionante, dincolo de plăsmuirile mele cele mai febrile; că ceea ce fusese proiectat pe un paravan în camera întunecată profețea lucruri pe care doar Nyarlathotep ar îndrăzni să le profețească și că prin pulverizarea scânteilor lui li se lua oamenilor ceea ce nu fusese niciodată luat până atunci, ce li se arăta doar în ochi. Și am auzit că în străinătate se sugera că cei care îl știau pe Nyarlathotep vedeau priveliști pe care alții nu le vedeau.
În toamna aceea fierbinte am mers noaptea cu mulțimile agitate să-l văd Nyarlathotep; înaintând prin noaptea înăbușitoare și urcând pe scările nesfârșite în camera sufocantă. Și, umbrite pe un ecran, am văzut printre ruine forme cu glugă și fețe galbene, rele, care se uitau din spatele monumentelor căzute. Și am văzut lumea luptându-se împotriva întunericului, împotriva valurilor de distrugere din spațiul suprem; răsucindu-se, rotindu-se, zbuciumându-se în jurul soarelui care se stingea și se răcea. Apoi scânteile au jucat uimitor în jurul capetelor spectatorilor, iar părul li s-a ridicat pe cap, în timp ce umbre mai grotești decât pot descrie au apărut și s-au ghemuit pe capete. Iar când eu, care eram mai calm și mai rațional decât ceilalți, am bolborosit un protest zguduitor despre „impostură” și „electricitate statică”, Nyarlathotep ne-a alungat pe toți afară, în jos pe scările amețitoare, apoi pe străzile umede, fierbinți și pustii de la miezul nopții. Am strigat că nu mi-a fost frică; că nu mi-ar fi putut niciodată să-mi fie frică; iar alții strigau împreună cu mine căutând mângâiere. Ne-am jurat unul altuia că orașul era exact același și încă viu; iar când luminile electrice au început să se estompeze, am blestemat iar și iar compania și am râs de fețele ciudate pe care le făcusem.
Cred că am simțit ceva coborând din luna verzuie, pentru că atunci când am început să depindem de lumina ei, am plutit involuntar în formațiuni ciudate de marș și părea că ne cunoaștem destinațiile, deși nu îndrăzneam să ne gândim la ele. Când ne-am uitat la pavaj, am găsit pietre desprinse și înlocuite de iarbă, fără nici măcar o șină de metal ruginit care să arate pe unde circulaseră tramvaiele. Apoi am văzut un tramvai, stingher, fără ferestre, dărăpănat și aproape culcat pe o parte. Când privit spre orizont, nu am putut găsi al treilea turn lângă râu și am observat că silueta celui de-al doilea turn era sfâșiată la vârf. Apoi ne-am împărțit în coloane înguste, fiecare părând trasă într-o direcție diferită. Una a dispărut pe o alee îngustă din stânga, lăsând doar ecoul unui geamăt șocant. O alta a coborât spre o intrare de metrou înfundată de buruieni, urlând cu un râs nebun. Propria mea coloană a fost aspirată spre câmpul deschis și, în curând, am simțit un frig care nu aparținea toamnei fierbinți: pentru că, în timp ce pășeam spre mlaștina întunecată, am văzut în jurul nostru strălucirea argintie și infernală a zăpezilor rele. Zăpezi fără urme, inexplicabile, măturate răzleț doar într-o singură direcție, în care se întindea o prăpastie, mai neagră datorită pereților ei strălucitori. Coloana părea într-adevăr foarte subțire, în timp ce pășea visătoare în prăpastie. Am zăbovit în spate, căci ruptura neagră din zăpada luminată de verde era înspăimântătoare și mi s-a părut că am auzit reverberațiile unui plâns neliniștitor, în timp ce tovarășii mei dispăreau; dar puterea mea de a zăbovi era neînsemnată. Călăuzit parcă de cei care pieriseră înainte, aproape că am plutit printre uriașele troiene de zăpadă titanică, tremurând și speriat, spre vârtejul nevăzut al inimaginabilului.
Urlător de sensibil, amuțit de delir, doar foștii zeii pot spune. O umbră bolnavă și sensibilă ce se zvârcolea în mâini ce nu sunt mâini și se învârtea orbește pe lângă miezuri de noapte îngrozitoare ale creației în putrefacție, cadavrele lumilor moarte cu răni ce erau orașe, vânturi funerare care ating ușor stelele palide și le fac să pâlpâie slab.
Dincolo de lumi, vagi fantome ale unor lucruri monstruoase; coloane văzute doar pe jumătate ale unor temple nesfințite ce se sprijină sub spațiu pe stânci fără nume și se înalță spre vidul amețitor, deasupra sferelor de lumină și întuneric. Și prin acest cimitir rotativ al universului scâncetul înăbușit și înnebunitor ale tobelor și scâncetul subțire și monoton al flautelor hulitoare din încăperi inimaginabile și neluminate dincolo de Timp; bubuitul și fluieratul detestabile spre care dansează încet, stângaci și absurd, giganticii, tenebroșii zei recenți–garguii orbi, fără voce și fără minte, al căror suflet este Nyarlathotep.
(1920)