Neomodernismul şi Generaţia ’60. Context ideologic şi cultural
Întâmplarea – Emil Gârleanu
Cum se întorsese de la târg, porunci să i se facă un ceai, îl înjumătăți cu rom, îl dădu de dușcă și se culcă. A doua zi îl găsiră mort, în pat, culcat pe o parte, cu mâna sub cap. Nici o urmă de zbuciumare, de suferință, nimic.
Slugile curții și oamenii de pe moșie se perindară, unul câte unul, pe lângă patul stăpânului, duceau mâna la gură, rămâneau câteva clipe cu ochii mari deschiși, privind mortul, apoi, făcându-și cruce, se depărtau, fără să scoată o șoaptă.
După părerea tuturor, întâmplarea aceasta nu putea veni așa, din senin. Să-l fi lovit cineva nu, nici nu era atins… Să-l fi otrăvit? Hm! cine? Om bun, prea bun încă, darnic, omenos în toate întreprinderile, cine ar fi putut avea un gând pizmaș asupra lui? Totuși, ziceau oamenii, ceva-ceva trebuie să fi fost. Sandu al Radului adusese vestea într-un pâlc de oameni, dimineața:
— A murit boierul. Iaca, l-a găsit întins în pat, fără suflare. Și doar aseară, când s-a coborât din trăsurică, a vorbit cu mine: om în toată puterea, în toată sănătatea. Că doar și tu erai acolo, măi ista.
— Păi.
— Și tu, măi Simioane.
— Și.
— Ei, îți place!
— Lucru curat nu-i la mijloc, adăugă un altul, iar ceilalți deschiseră ochii mari, speriați, și rămaseră pe gânduri.
Toate vorbele erau însă de prisos; moartea venise pe nechemate și atâta tot. Îl îngropară, îl plânse tot satul, și în urmă zilele își luară fața lor obișnuită. Venise conul Nicu, băiatul boierului, și trebile moșiei se urmară lanț, firește, care cum trebuia la locul și vremea ei.
Conul Nicu era om harnic, priceput și omenos ca și tată-său. Oamenii începură a-l iubi cu tot dinadinsul și ar fi fost în stare să se deie în foc la un cuvânt al lui.
Altminteri, și la trup, la față, conul Nicu era leit tatăl. Scurt, lat în spate, sângeros peste măsură, obrazul plin și înflăcărat ca para focului, ochii mici, rotunzi și galbeni, ca doi bănuți noi. Când îl zăreau, țăranii socoteau că au pe bătrân dinaintea lor: Conul Iordache în picioare, să nu fie de-o măsură, își spuneau.
Dar soarta care potrivește toate, așa cum vrea și crede dânsa, potrivi ca și conul Nicu să aibă aceeași măsură, și la trup, și la patimi, cu sărmanul conul Iordache. Și ce se întâmplă? Într-o seară, după ce mâncase mult și băuse tot așa, la târg, unde se dusese să petreacă și el ca orișicare muncitor cum petrecuse și conul Iordache în decuvremea nopții în care se stinsese, se întoarse la moșie și se culcă. A doua zi, vechilul, venit să-l scoale, îl găsi mort în același pat. Singura deosebire era că bietul conul Nicu părea că se luptase până să-și deie sufletul: fața îi rămăsese încruntată, buzele strânse. Vechilul încremeni de groază.
Nici nu se-mplinise anul de la moartea celuilalt. Când auziră oamenii de întâmplarea aceasta, își făcură cu tot dinadinsul cruce și nu îndrăzniră să se apropie de odaia în care dânsul se sfârșise.
Seara, la rateș, oamenii nu mai conteniră să se întrebe unii pe alții. Fiecare iscodea câte ceva.
— Că vezi dumneata, șoptea un moșneag rezemat de tejgheaua crâșmarului, lucrul nu-i curat. Nu mor doi oameni, așa, unul după altul, în același loc. Or fi avut și ei păcate de ispășit. Cu noi, dă, se purtau bine, dar cu alții, mai știi! Cine poate ști! Ai Vădanei n-au murit tot așa, tatăl și băiatul, unul după altul, în Leordeni? Vezi că-i blestemase biata Anița, și blestemul se prinde, că-i al necuratului. Cruce de aur în casă!
Moșneagul se închină și, trăgându-și cojocul pe umăr, vroi să iasă, dar un altul, care prinsese cu urechea, îl mai opri și-i spuse tare:
— Nu, moș Dumitre, locul îi blestemat, locul pe care e casa.
— Mai știi, răspunse bătrânul, și ieși pe ușă, îngânând cuvinte fără înțeles.
Pe conul Nicu îl duseră la groapă, ținându-se cu toții mai în urmă, închinându-se mereu.
La îngropare nu venise nici o rudă. Adică ce rudă era: un moș, frate mai mic al conului Iordache. Toată averea i se cuvenea lui acuma, dar, fie din nepăsare, căci era el bogat și fără moștenirea asta, ori de frică să nu-i fie și lui scris s-o părăsească prea de curând, nici nu abătuse pe la moșie. Trimisese numai un om să ferece hambarele, șurile, odăile cu tot ce aveau în ele, iar moșia o arendă. Din ograda caselor se împrăștiară toți, într-o clipire de ochi, îndată după scoaterea mortului. Arendașul se mută într-altă pereche de case, mai mici, de cealaltă parte a târgului.
Curtea rămăsese pustie. În ograda nepietruită, brusturii crescuseră în voie, întinzându-și frunzele lor, cele late și verzi, ca un acoperământ deasupra pământului umed; iar lângă cerdac, loboda se înălțase ca o pădurice din care mai nu s-ar fi zărit omul. Veni și toamna cu ploile ei reci și repezi, care băteau, prin geamurile sparte, în odăile întunecoase; pe pereți șurluiau vinele gălbui de apă, scurse din ulucele sparte; iar ușile de pe la poduri, uitate deschise, se repezeau, uneori, bătute de vânt și pocneau înăbușit, ca niște lovituri de maiuri, scuturând acoperișurile șubrede de draniță. La spate, livada ridicată în dâmb, îngălbenită, părea că păzește, jelind, singurătatea aceasta.
Nimeni n-ar fi trecut pe acolo noaptea. Un pândar trecuse într-o seară gândind într-aiurea se vede, căci altminteri nu s-ar fi avântat pe locuri de aceste și când a întors capul și a văzut curtea veche, a rupt-o de goană ca un apucat, și nu s-a oprit decât acasă, căzând leșinat lângă prispă. A doua zi, când și-a revenit în simțiri, tot satul știa că Gavrilă, pândarul, trecând pe la curtea cea veche, a văzut două umbre care se strecurau, una după alta, pe streașina casei. Și de atunci încolo, nici ziua nu se prea bizuiau oamenii să-și îndrepte pașii într-acolo.
Omătul iernii îmbrăcă ograda, curtea și livada. Și atâția nămeți năpusti viscolul în pereți, că mai nu se mai cunoștea casa. Odăile, lucrurile care ajutaseră traiul celor doi stăpâni, cine știe, poate și parale nici pe acestea nu le căutaseră stăteau acolo, îngropate sub acoperământul rece al vremii grele de iarnă.
Când a început să se împrimăvăreze, au pornit șuvoaiele; casa se dezgoli, răsări mai neagră și mai posomorâtă, cu ferestrele întunecate ca niște hrube; pereții se muceziră de umezeală.
Și-n scurt, loboda se înălță iarăși, sălbatică, înădușind celelate buruieni, în tot cuprinsul pustiu al ogrăzii cu gardurile putrezite.
Mult s-au mai mirat oamenii când, într-o bună zi, un călăreț cu o căciulă ţuguiată, spătos, că te mirai cum de nu deșăla căluțul mic ce-l aducea în buiestru, se sui dintr-o întinsoare în deal, la curtea părăsită. El a tras, de-a călăre, poarta, s-a strecurat înăuntru, apoi a luat-o prin lobodă până lângă cerdac. Nu i se vedea dintre buruieni decât vârful căciulii. A stat puțin, pe urmă a înconjurat casa, apoi a ieșit din ogradă, a lăsat dârlogii pe gâtul calului și s-a coborât spre rateș. Aici opri căluțul și întrebă pe cei câțiva oameni ce stăteau pe prispă:
— Da ce, conul Iordache nu mai ține moșia?
Oamenii îl priviră mirați; unul îi răspunse:
— Conul Iordache a murit. Și-a murit și conul Nicu. Da dumneata cine ești?
Omul deschise ochii mari, rămase o clipă încremenit, apoi lovi cu mâna în vânt, a deznădejde, dete călcâie calului și porni fără să răspundă.
— Cine-o fi? întrebă unul.
— Ia, vreunul care n-a auzit de moartea boierilor. La conul Iordache veneau mulți să ceară ajutor.
— Cine știe cine-o fi fost! Ia, vreun om necăjit, săracul, adăugă cel mai tânăr.
Și țăranii se uitară în zare după un norișor de colb care înfășura poate o durere.
Într-o noapte, prin august, o noapte frumoasă, caldă și presărată cu stele, o scânteie îndrăzni să facă ceea ce înfricoșase pe atâția oameni: aprigă ca un fluturaș, scânteia a avut milă de căsuța conului Iordache și-a conului Nicu; s-a ridicat ușoară, din focul de găteje făcut de doi copilași, a zburat peste livadă și s-a coborât pe dranița putrezită de plopi.
Și o flacără vie se ridică deodată, pălind strălucirea stelelor și rumenind tot satul. Oamenii ieșiră speriați pe prispă și, când văzură că se topește curtea, se minunară, se îmbărbătară unii pe alții și veniră cu toții până în poartă, de unde priveau cum se ridicau vâlvătaiele spre cer. Și răsuflau parcă mai ușurați, că scăpau de sălașul duhurilor rele. Unul n-a îndrăznit să pășească în ogradă! Dar când, dimprejurul ferestrelor aprinse, căzură perdelele în scrum, pe peretele luminat al odăii în care se sfârșiseră de zile cei doi stăpâni, apăru, o clipă, portretul conului Iordache. Apoi flăcările îl încinseră în vălul lor, ca pentru a-l ocroti.
Cei ce-l văzuseră jurau că-n strecurarea repede, cât un răsuflet, chipul conului Iordache îi privise încruntat, cum îi privea altădată, în rarele lui clipe de mâhnire.
Din volumul Cea dintâi durere (1907)