Oxigen – Alexandr Kuprin

Traducere și adaptare din limba rusă: Tiberiu Tomșa

Următoarea poveste uimitoare și, după părerea mea, nu tocmai vrednică de a fi crezută, mi-a fost relatată la Sankt Petersburg, la primele ore ale unei dimineți de primăvară, pe când ne întorceam de la un club de jocuri de noroc de mâna a doua, de un anume Vasenka Ștolder, cartofor, escroc sau chiar trișor, dar, în orice caz, un bărbat cu un trecut bogat și pestriț, un ins mic de statură, cu părul creț, cu ten închis și cu albul ochilor gălbui – un om care arăta ca un țigan.

– În joc există cazuri pur și simplu fabuloase! îmi spunea el cu glasul lui plăcut de bariton, ușor răguşit. Într-o zi, după un câștig mare la Clubul Comercianților, m-am hotărât să-mi îndeplinesc, în sfârșit, visul la care țineam mult – acela de a merge la Monte Carlo, unde nu mai fusesem niciodată. Mi se părea că dacă, jucându-mă aici cu tot soiul de oameni, cu norocul lor personal ostil mie, având parte de personaje și experiențe diferite, și tot reușeam să câștig, atunci, desigur, voi învinge ca o mașină oarbă, surdă și indiferentă, așa cum e soarta însăși.

Ah, ce tipuri de oameni am văzut acolo! Pentru început, orbit de grămezile de aur și de propriul tău noroc, nu vezi nimic. Dar când mașinăria nesățioasă a jocului îți ia înapoi câștigurile și, după aceea, toți banii tăi, când treci la un joc mărunt și calic, care de obicei nu durează mai mult de un sfert de oră, atunci ajungi să rătăcești îndelung prin sălile luxoase ale cazinoului, asculți, te uiți, observi și bagi la cap. Am văzut prințese sadea și cocote, miliardari americani și hoți londonezi, pastori germani și nelegiuiți, toți amestecați așa cum sunt cărțile de joc într-un pachet.

Însă un rus mi-a atras în mod deosebit atenția și curiozitatea. Venea zilnic la cazinou, la unsprezece dimineața, și stătea până la capăt, până la închidere, făcând doar două pauze de jumătate de oră ca să mănânce. Era un bărbat robust, buhăit, de vreo cincizeci de ani, cu o față întunecată umflată și pungi negre sub ochi. Se deplasa cu mare dificultate și se oprea adesea din mers pentru a-și trage răsuflarea; chiar îmi era milă să-l privesc. Cu ochii holbați, ca de nebun, cu gura deschisă, inspira cu lăcomie aerul, umflându-și pieptul și burta, și arăta ca un pește mare, tocmai pescuit din apă. Fără îndoială că suferea de cea mai severă anghină pectorală sau avea ceva pulmonar – nu știu cum să-i spun – astm.

Asemenea crize îl apucau frecvent și am observat curând că, în timpul jocului, pentru a se calma, scotea de fiecare dată din mâneca stângă un tub de cauciuc cu vârf negru și trăgea din el pufăind, de parcă ar fi fumat. Jucat foarte calm, prudent și foarte moderat – cu câte cinci franci. Câștiga puțin, iar când pierdea tot nu părăsea masa de joc și locul lui obișnuit, ci, nejucând, își nota într-un caiet doar numerele câștigătoare.

O cunoștință de-a mea întâmplătoare, un coleg de cameră la hotel, mi-a spus ceva despre el. Acest om ciudat fusese un moșier foarte bogat, undeva pe Volga. În urmă cu vreo zece ani sosise pentru prima dată la Monte Carlo, unde i-a surprins pe toți cei prezenți cu jocul lui genial – ajunseseră să se uite la el ca la Șaliapin – , a câștigat vreo sută de mii de franci și chiar, în mod surprinzător, a avut curajul și stăpânirea de sine să ia banii cu el, la Kazan sau Samara, de unde venise.

Dar nu spunea degeaba regretatul Blanc: „Trăim tocmai prin faptul că toți cei care au câștigat la noi se vor întoarce cu siguranță aici”. Moșierul rus s-a întors și el și, desigur, a pierdut tot. Și-a ipotecat toate morile și moșiile cu pământ bogat, negru și a pierdut tot ce a luat din ipoteci. Apoi le-a vândut și iar a pierdut. De atunci, locuia fără întrerupere pe Coasta de Azur, neinteresat de nimic în afară de ruletă. De undeva în Rusia primea o pensie lunară – una mică, dar suficientă pentru o masă, un apartament și un joc modest – patruzeci sau cincizeci de franci pe zi. În ultimul an, începuse să sufere sufocări mai grave și, prin urmare, purta mereu sub haină o pungă mică de oxigen. Tubul din pungă era trecut discret în mâneca stângă și, de fiecare dată când simțea că începe să se sufoce, cu mâna dreaptă deschidea ușor robinetul de sub poale hainei și respira gazul revitalizant. Se ferea de cunoștințe noi și nimeni nu știa unde locuiește.

În ziua cu pricina, l-am văzut de trei ori. Prima dată dimineața; era la Nisa, la Lyon Credit. A primit niște bani și, din câte mi-am dat seama de la distanță, fusese o sumă destul de mare. Se agita, îngrijorat, se sufoca și adesea, cu o mână tremurândă, își ducea tubul de oxigen la gură. Apoi, spre surprinderea mea, l-am văzut nu în hol, ci în parcul din Monte Carlo. S-a așezat la umbra platanilor, aplecat gânditor, și a desenat ceva cu bastonul pe nisipul cărării.

 „Napoleon înainte de Austerlitz”, m-am gândit eu imediat.

 Când în sfârșit s-a ridicat cu greu și a plecat, m-am apropiat la banca lui și m-am uitat să văd ce desenase cu bastonul? Repetase de mai multe ori același număr: 23, 23, 23, 23.

 În fine, ultima dată l-am văzut în cazinou, la locul lui obișnuit de la masa de joc. Nu jucat, dar nici nu nota, ca de obicei, numerele care ieșeau câștigătoare. Ca jucător cu experiență, am observat o mulțime de lucruri care-i trădau emoția neobișnuită: tremurul mâinilor, strălucirea deosebit de intensă din ochi, mușcătura nervoasă a buzei inferioare, broboanele de transpirație  de pe frunte. Mai des decât de obicei, își scotea tubul din mânecă și inspira cu forță din el. L-am urmat.

„Acum Napoleon va aduce în luptă vechea gardă”, mă gândeam.

Așa că, în vreme ce jucătorii, cu o grabă nebună, puneau pariurile pe pânza căptușită verde pentru un nou joc și crupierul se pregătea deja să elibereze mingea, el a exclamat brusc:

– Vă rog să așteptați un minut!

Domnul era cunoscut pentru pierderile anterioare mari și pentru corectitudinea jocului său, astfel că l-au tratat cu toții cu mult respect. Prin urmare, crupierul a zăbovit, privind cu atenție în direcția lui.

Apoi, fără grabă, bătrânul a început să pună mize complete în întregime, mai întâi pe nr. 23, apoi á cheval, en carré, după care pe toate combinațiile referitoare la 23: pe duzina din mijloc, pe coloana din mijloc, pe roșu, impar și passe. Apoi s-a oprit și a încuviințat din cap.

Crupierul a dat drumul bilei.

O tăcere deplină îi însoți exclamația: „Rien ne va plus”. Nu se mai auzea decât goana bilei printre jaloane și pe deasupra cuiburilor cu numere. Atunci mulți au observat că moșierul s-a aplecat brusc peste masă, ca într-o clipă de somnolență.

– Vingt-trois, rouge, impair, passe![1] a strigat crupierul.

Jucătorul cu punga de oxigen a câștigat de șaptesprezece ori – un total de o sută patru mii de franci. Spatula crupierului a împins spre el grămezi de bancnote și monede de aur. Dar rusul nu s-a trezit din moțăială.

– Monsieur, monsieur, je vous félicite… Prenez vos argents, monsieur![2] l-a strigat în cele din urmă crupierul speriat și l-a împins ușor pe jucător în umăr.

Numai că rusul murise și s-a prăbușit cu tot trupul pe masă.

După ce l-au dus, zece oameni s-au repezit imediat să-i ia locul. „Locul unui mort aduce noroc!” este o zicală foarte cunoscută la Monte Carlo.

(1913)

Note de traducere

[1] Douăzeci și trei, roșu, impar, număr mare (limba franceză, în text).

[2] Domnule, domnule! Vă felicit… Luați-vă banii, domnule! (limba franceză, în text)