Perna cu pene – Horacio Quiroga

Traducere și adaptare din limba spaniolă: Nicu Gecse

Luna lor de miere a fost un îndelung frison. Blondă, angelică și timidă, caracterul dur al soțului ei i-a înghețat visele copilărești de logodnică. Îl iubea foarte mult, totuși, uneori când mergeau împreună pe stradă noaptea, cu un ușor fior, arunca o privire furișă spre statura înaltă a lui Jordán, mut de aproape o oră. El, la rândul lui, o iubea profund, fără să-i destăinuie.

Timp de trei luni — se căsătoriseră în aprilie — au trăit într-o fericire deosebită. Fără îndoială că ea și-ar fi dorit mai puțină severitate în acel cer rigid al iubirii, o tandrețe mai expansivă și imprudentă; dar chipul impasibil al soţului ei o strunea imediat.

Casa în care locuiau îi influența vădit stările de înfiorare. Albul curții tăcute – frize de marmură, coloane și statui – îi crea o impresie autumnală de palat fermecat. Înăuntru, strălucirea înghețată a stucului, fără nici o cât de mică zgârietură pe pereții înalți, îi confirma acea senzație de frig neplăcut. La trecerea dintr-o cameră în alta, pașii își găseau ecou în toată casa, de parcă un lung abandon le-ar fi sensibilizat rezonanța.

În acel cuib ciudat de dragoste, Alicia și-a petrecut toată toamna. Cu toate acestea, ajunsese să arunce un văl peste vechile ei vise și încă mai trăia adormită în casa ostilă, nevrând să se gândească la nimic până la sosirea soțului ei.

Nu era ceva neobișnuit faptul că ea slăbise. Avusese un acces ușor de gripă care s-a tărăgănat insidios zile în șir; Alicia nu-și revenea deloc. În cele din urmă, într-o după-amiază, ea reuși să iasă în grădină, sprijinită de brațul lui. El privea indiferent dintr-o parte în alta. Deodată, Jordán, cu o profundă tandrețe, îi trecu mâna peste cap, iar Alicia izbucni imediat în hohote de plâns, aruncându-și brațele în jurul gâtului lui. Și-a plâns îndelung toată teroarea ei tăcută, dublându-și lacrimile la cea mai mică încercare de mângâiere. Apoi suspinele s-au potolit, iar ea a rămas mult timp ascunsă la pieptul lui, fără să se miște sau să scoată un cuvânt.

Aceea a fost ultima zi în care Alicia s-a ridicat din pat. A doua zi s-a trezit palidă. Doctorul lui Jordán a examinat-o foarte atent, recomandându-i calm absolut și odihnă.

— Nu știu, îi spuse el lui Jordán cu glas încă șoptit, pe când se aflau la ușa care dădea în stradă. Are un grad mare de slăbiciune pe care nu mi-o explic și fără stări de vomă, nimic… Dacă mâine se trezește în aceeași stare, cheamă-mă de îndată.  

A doua zi, Aliciei îi era tot mai rău. Urmă consultația. Se constată o anemie extrem de acută, complet inexplicabilă. Alicia nu mai avea stări de leșin, dar evident trăgea să moară. Toată ziua în dormitor au fost lăsate luminile aprinse și s-a păstrat o liniște deplină. Au trecut ore fără să se audă cel mai mic zgomot. Alice moțăia. Jordán aproape că locuia în sufragerie, tot cu toate luminile aprinse. Se plimba necontenit de la un capăt la altul, cu o obstinație neobosită. Covorul îi înăbușea zgomotul pașilor. Din când în când intra în dormitor și își continua acel du-te-vino tăcut de-a lungul patului, privindu-și soția de fiecare dată când mergea în direcția ei.

Curând după aceea, Alicia începu să aibă halucinații, confuze și plutitoare la început, apoi ele coborâră la nivelul podelei. Tânăra, cu ochii larg deschiși, nu făcea decât să se uite la covor, de ambele părți ale spătarului patului. Într-o noapte, s-a oprit brusc, privind fix. După un timp, a deschis gura să țipe iar nările și buzele îi erau acoperite de broboane de sudoare.

– Jordán! Jordan! a strigat ea, încremenită de frică, fără să-și ia ochii de la covor.

Jordán a alergat în dormitor și, văzându-l apărând, Alicia a scos un țipăt de groază.

— Eu sunt, Alicia, eu sunt!

Alicia a privit la el în gol, s-a uitat la covor, a privit din nou la el și, după o lungă perioadă de confruntare uluită, s-a liniștit. Pe urmă a zâmbit și i-a luat mâna soțului în a ei, mângâind-o cu un ușor tremur.

În halucinațiile ei cele mai persistente revenea adesea un antropoid, care sta sprijinit cu degetele pe covor și ai cărui ochi erau ațintiți asupra ei.

Medicii s-au perindat fără niciun rezultat. Dinaintea lor era o viață care se sfârșea, secătuită letal de sânge zi de zi, oră de oră, fără ca ei să știe exact cum. La ultima consultație, Alicia zăcea inconștientă în timp ce o apăsau, trecându-și unul altuia încheietura inertă a mâinii. Au privit-o îndelung în tăcere și au trecut în sufragerie.

– Pfui…! a ridicat din umeri descurajat doctorul ei. Este un caz serios… și nu prea mai avem ce face…

– Asta îmi mai lipsea! a pufnit Jordán și a dat puternic cu pumnul în masă.

Alicia se stingea treptat într-un subdelir de anemie, agravată după-amiaza, dar care se domolea întotdeauna la primele ore ale zilei. Boala ei nu progresa ziua, dar în fiecare dimineață se trezea lividă, aproape în sincopă. Părea că numai noaptea viața se scurgea din ea în noi valuri de sânge. Când se trezea avea mereu senzația că este prăbușită în pat cu un milion de kilograme deasupra ei. Începând cu a treia zi această prăbușire n-a mai părăsit-o. Abia putea să-și miște capul. Nu voia să i se atingă patul, nici măcar să i se așeze perna. Terorile ei letargice înaintau sub forma unor monștri care se târau pe pat și se înghesuiau anevoie pe pilotă.

Apoi și-a pierdut cunoștința. În ultimele două zile, a delirat neîncetat cu glas stins. Luminile erau încă aprinse lugubru în dormitor și sufragerie. În liniștea chinuitoare a casei nu se auzea altceva decât delirul monoton care venea dinspre pat și murmurul înăbușit al pașilor nesfârșiți ai lui Jordán.

În cele din urmă, s-a stins. Rămasă singură, servitoarea care a intrat mai târziu să facă patul s-a uitat nedumerită la perna mare.

— Domnule, i-a strigat ea lui Jordán cu voce joasă, pe pernă sunt pete care par sânge.

Jordán s-a apropiat repede și s-a tras înapoi. Într-adevăr, pe fața de pernă, de ambele părți ale adânciturii pe care o lăsase capul Aliciei, erau pete de sânge.

– Par mușcături, murmură servitoarea după un timp de observație atentă.

– Ridic-o la lumină”, i-a spus Jordán.

Slujitoarea ridică perna mare, dar o lăsă imediat să cadă și, palidă și tremurând, rămase uitându-se la ea. Fără să știe de ce, Jordán simți că i se face pielea de găină.

– Ce se întâmplă? șopti el răgușit.

— E grea, îngăimă servitoarea, încă tremurând.

Jordan ridică perna; era extraordinar de grea. O luară și o duseră pe masa din sufragerie, unde Jordán tăie fața de pernă și învelișul interior dintr-o singură lovitură. Penele de sus zburară, iar slujnica scoase un strigăt de groază cu gura larg căscată, ridicându-și în lateral mâinile încleștate: — pe fund, printre pene, mișcându-și încet picioarele păroase, era un animal monstruos, o bilă vie și lipicioasă. Era atât de umflat, încât gura abia i se distingea.

Noapte de noapte, de când Alicia căzuse în pat, animalul își aplicase pe furiș gura – mai degrabă trompa – pe tâmplele ei, sugându-i sângele. Mușcătura lui era aproape imperceptibilă. Îndepărtarea zilnică a pernei l-ar fi împiedicat fără îndoială să se dezvolte, dar din momentul în care fata nu se putuse mișca, aspirația devenise vertiginoasă. În cinci zile, în cinci nopți, o golise pe Alicia de sânge.

Minusculi în mediul lor obișnuit, acești paraziți ai păsărilor ajung să dobândească proporții enorme în anumite condiții. Sângele uman pare să le fie deosebit de favorabil și nu este ceva neobișnuit să-i găsești în perne umplute cu pene.

(1917)