Motanul negru – Edgar Alan Poe

Traducere şi adaptare : Nicu Gecse

       Nu mă aştept şi nici nu cer să mi se dea crezare pentru deliranta şi, totuşi, modesta relatare pe care sunt pregătit s-o aştern pe hârtie. Într-adevăr, aş fi nebun să am aşteptări într-un caz în care simţurile mele înseşi resping ceea ce este evident pentru ele. Cu toate acestea, nebun nu sunt şi am deplină siguranţă că nu visez. Doar că mâine mor, aşa că azi am să-mi despovărez sufletul. Gândul meu nezăbavnic este să înfăţişez deschis lumii, în puţine vorbe şi fără lămuriri, un şir de întâmplări obişnuite din gospodăria mea.

    Prin urmările lor însă, aceste întâmplări m-au îngrozit… m-au torturat… m-au nimicit. Dar nu voi căuta să le desluşesc. Pentru mine abia dac-au însemnat altceva afară de groază, în vreme ce altora li se vor părea mai degrabă stranii decât cumplite. După aceea, poate, se va găsi vreo minte ageră care să vadă din nălucirea mea lucrul obişnuit, o minte mai calmă, mai chibzuită şi nu tot la fel de lesne înfierbântată ca a mea, care nu va distinge din împrejurările pe care le povestesc nimic altceva decât o înlănţuire firească de cauze şi efecte.

    Încă din copilărie am ieşit în evidenţă datorită firii mele ascultătoare şi omenoase. Eram atât de bun la suflet, că ajunsesem bătaia de joc a colegilor mei de joacă. Ţineam nespus de mult la animale şi eram răsfăţat de părinţii mei care-mi dăruiau felurite animale de casă. Cu acestea îmi petreceam marea parte a timpului şi nu eram nicicând mai fericit ca atunci când le dădeam să mănânce şi le mângâiam. Această ciudăţenie a firii mele s-a accentuat cu vârsta şi, ajungând om în toată firea, căpătam de la ea unul dintre cele mai de seamă prilejuri de mulţumire. Pentru cei care au păstrat în suflet afecţiunea purtată unui câine credincios şi isteţ, nu trebuie să mă străduiesc prea mult ca să-i lămuresc în privinţa naturii sau a intensităţii plăcerii sufleteşti ce-o încercam. Există ceva în iubirea altruistă şi devotată până la sacrificiu a unui animal, ceva ce merge direct la inima celui care a avut prea adesea prilejul de a îndura prietenia meschină şi fidelitatea firavă a omului simplu.

    M-am însurat de timpuriu şi am fost fericit să descopăr la soţia mea un temperament nu cu mult diferit de al meu. Observându-mi slăbiciunea pentru animale, ea nu pierdea niciun prilej de a face rost de unele din cele mai drăgălaşe exemplare. Aveam păsări, peştişori aurii, un câine bun, iepuraşi, o maimuţică şi un motan.

    Acesta din urmă era un animal destul de mare şi frumos, negru pe de-a-ntregul şi de-o isteţime uimitoare. Când venea vorba de isteţimea lui, soţia mea, care în sufletul ei era destul de atinsă de superstiţii, făcea adesea aluzii la vechi scorneli populare ce priveau toate pisicile negre ca fiind vrăjitoare ce luaseră înfăţişare de animal. Nu că ar fi vorbit vreodată serios în privinţa asta – şi amintesc de chestiune pentru simplul fapt că se întâmplă ca, tocmai acum, să-mi fi amintit de ea.

    Pluto – acesta era numele motanului – era animalul meu preferat şi bun tovarăş de joacă. Doar eu îi dădeam să mănânce şi el mă însoţea oriunde mă duceam prin casă. Cu mare greutate reuşeam să-l împiedic să mă urmeze şi pe stradă.

    Prietenia noastră a durat astfel ani de-a rândul, vreme în care, prin mijlocirea demonului Necumpătării, firea şi caracterul meu obişnuit au cunoscut o aplecare spre rău (lucru pe care-l mărturisesc ruşinat). Cu fiecare zi deveneam mai ursuz, mai supărăcios, mai nepăsător de simţămintele celorlalţi. Îmi îngăduiam să mă adresez soţiei mele folosind un limbaj necontrolat. Câteodată, chiar o băteam. Fireşte, animalele mele de companie au ajuns să simtă schimbarea mea de dispoziţie. Nu doar că le neglijam, ci ajunsesem să le chinuiesc. Cu Pluto, totuşi, reuşeam încă să-mi păstrez cumpătul şi să mă abţin de la a-l maltrata, în vreme ce nu pregetam să fac rău iepurilor, maimuţei şi chiar câinelui, când, din întâmplare sau din afecţiune, se nimereau să-mi iasă în cale. Numai că boala mea mă biruise – căci ce altă boală mai este ca alcoolul? Aşa că, odată cu timpul, chiar şi Pluto, care îmbătrânise şi în consecinţă devenise cumva mai morocănos, chiar şi el începuse să simtă efectele stării mele proaste.

    Într-o noapte, când mă întorceam acasă foarte aghesmuit dintr-una din hoinărelile mele prin oraş, mi s-a năzărit că motanul se ferea de mine. Când l-am luat în braţe, în spaima lui faţă de violenţa mea mi-a făcut o mică rană la mână cu colţii. Pe dată, furia unui demon a pus stăpânire pe mine. Nu mă mai recunoşteam. De îndată, sufletul meu dintâi păru să-şi ia zborul din trup şi o răutate mai mult decât diabolică, întreţinută cu gin, mi-a înfiorat fiecare fibră a fiinţei. Am scos din buzunarul hainei un briceag, l-am deschis, am înșfăcat bietul animal de gât şi, înadins, i-am scos un ochi din orbită! Roşesc, ard, mă cutremur în vreme ce aştern pe hârtie condamnabila-mi grozăvie.

    Odată cu dimineaţa, când mi-a revenit judecata şi somnul mi-a risipit fumurile beţiei de noapte, am încercat un sentiment de groază şi remuşcare pentru nelegiuirea de care mă făcusem vinovat; dar a fost, în cel mai bun caz, un sentiment plăpând şi îndoielnic, fiindcă nu mi-a rămas la suflet. Şi iarăşi m-am lăsat pradă excesului, aşa că am înecat curând în vin orice amintire a faptei săvârşite.

   Între timp, cu încetul, motanul s-a însănătoşit. Orbita ochiului pierdut avea, e drept, un aspect fioros, dar animalul nu părea să mai sufere. Ca de obicei umbla prin toată casa, dar, cum era de aşteptat, fugea extrem de îngrozit când mă apropiam.

    Îmi mai rămăsese destul din vechea afecţiune încât să fiu, la început, mâhnit de acea evidentă antipatie din partea unei fiinţe care cândva ţinuse atât de mult la mine. Doar că mâhnirea avea să lase curând loc iritării. După care, parcă pentru a mă pierde definitiv şi irevocabil, urmă duhul PERVERSITĂŢII. Filosofia noastră nici măcar nu ţine seama de acesta. Totuşi, nu sunt sigur că sufletul meu trăieşte pe cât sunt de sigur că perversitatea este unul dintre impulsurile primitive ale sufletului omenesc – una dintre aptitudinile sau senzaţiile primare care i-au dat sens firii Omului. Şi cine oare n-a săvârşit, de sute de ori chiar, o faptă rea sau doar nesăbuită, din singurul motiv că ştia că nu trebuia s-o facă?

    Nu avem oare înclinaţia permanentă, chiar şi în judecata cea mai dreaptă, de-a încălca ceea ce se cheamă Lege, doar din pricină că ştim că o facem? Acest duh al perversităţii, cum spuneam, apăru spre pierzarea mea definitivă. Dorinţa nemăsurată a sufletului de a se necăji singur, de a-şi oferi violenţă propriei lui firi, de a face rău doar de dragul de a face rău, m-a îndemnat să continuu şi, în cele din urmă, să desăvârşesc rana pe care i-o făcusem nevinovatului animal. Într-o dimineaţă, i-am trecut cu sânge rece un laţ pe după gât şi l-am spânzurat de creanga unui copac… l-am spânzurat cu lacrimile şiroindu-mi din ochi şi cu cea mai amară remuşcare în suflet, l-am spânzurat pentru că ştiam că mă iubise şi pentru că simţeam că nu-mi dăduse niciun motiv să-i fac rău, l-am spânzurat fiindcă ştiam că astfel făptuiam un păcat, unul de moarte, care mi-ar fi pus în primejdie sufletu-mi nemuritor într-atât încât să-l ducă – dacă aşa ceva ar fi fost posibil – chiar dincolo de hotarul milostivirii  Celui mai Îndurător şi Celui mai Cumplit Dumnezeu.

    În noaptea zilei în care am săvârşit această crudă faptă, am fost trezit din somn în strigăte de „Foc!“. Perdelele patului meu erau cuprinse de flăcări. Întreaga casă ardea. Cu mare dificultate, nevastă-mea, un servitor şi cu mine ne-am salvat din pârjol. Prăpădul era complet. Întreaga mea avuţie lumească fusese mistuită, iar eu, începând de atunci, m-am lăsat pradă disperării.

    N-am slăbiciunea de a căuta să stabilesc o succesiune de tip cauză-efect între atrocitatea comisă de mine şi dezastru. Dar prezint aici o înşiruire de fapte şi nu voiesc să las deoparte nicio posibilă legătură. În ziua ce a urmat incendiului, am cercetat ruinele. Afară de unul, zidurile se prăbuşiseră. Excepţia o constituia peretele unei camere, nu foarte gros, care se afla cam în mijlocul casei şi de care se rezemase chiar capătul patului meu. Acolo tencuiala rezistase în mare măsură acţiunii focului, fapt pe care eu l-am pus pe seama zugrăvitului recent. În jurul acelui perete se strânsese o gloată numeroasă şi multe persoane păreau să cerceteze amănunţit şi cu nerăbdare o anumită parte a peretelui. Cuvintele ca „straniu“, „neobişnuit“ şi altele asemănătoare mi-au stârnit curiozitatea. M-am apropiat şi am văzut, ca şi cum ar fi fost sculptat în basorelief pe suprafaţa albă, profilul unui motan uriaş. Impresia era dată cu o acurateţe de-a dreptul uluitoare. În jurul gâtului animalului era o frânghie.

    Când am dat prima oară cu ochii de acel strigoi – fiindcă anevoie l-aş fi putut privi altminteri – uimirea şi spaima erau maxime. În cele din urmă însă, judecata mi-a venit în ajutor. Motanul, mi-am amintit eu, fusese spânzurat într-o grădină de lângă casă. În urma panicii stârnite de incendiu, acea grădină a fost imediat umplută de mulţime, din care vreunul trebuie să fi tăiat frânghia de care animalul atârna în copac şi să-l fi aruncat în camera mea printr-o fereastră deschisă. Probabil că o făcuse cu intenţia de a mă trezi din somn. Căderea celorlalte ziduri a comprimat victima cruzimii mele în masa tencuielii proaspăt aşternute, al cărei var, odată cu flăcările şi cu amoniacul din leş, a desăvârşit imaginea aceea, aşa cum am văzut-o.

    Deşi astfel am reuşit să-mi potolesc cu uşurinţă raţiunea în privinţa uluitorului fapt pe care tocmai l-am detaliat, totuşi conştiinţa n-a fost convinsă pe deplin şi faptul n-a putut să nu lase în închipuirea mea o impresie profundă. Vreme de luni întregi n-am putut să scap de fantoma motanului şi, în această perioadă, mi-a revenit în suflet un soi de sentiment care părea remuşcare, deşi nu era. Am ajuns până-ntr-acolo încât să regret pierderea animalului şi să caut în juru-mi, prin speluncile infecte pe care de-acum le vizitam în mod obişnuit, un alt motan, asemănător cumva, cu care să-l înlocuiesc.

    Într-o noapte, în vreme ce stăteam pe jumătate îndobitocit într-un cotlon mai mult decât dezgustător, atenţia mi-a fost brusc atrasă de un anumit obiect negru, aşezat pe capacul unuia dintre uriaşele butoaie de gin sau rom care constituiau mobila de căpătâi din încăpere. Mă tot uitasem la capacul acelui butoi, iar atunci îmi provocă uimire tocmai faptul că nu văzusem mai devreme obiectul de pe el. M-am apropiat şi l-am atins cu mâna. Era un motan negru – unul foarte mare – la fel de mare ca Pluto şi semănându-i bine în toate privinţele, afară de una. Pluto nu avusese niciun fir de păr, pe nicio porţiune a corpului; dar acest motan avea o pată mare de alb, fără un contur precis, ce-i acoperea aproape întreaga zonă a pieptului. La atingerea mea, s-a ridicat imediat, a tors tare, s-a frecat de mâna mea şi a părut încântat că mă vede. Prin urmare, acesta era animalul pe care-l căutam. Şi pe dată m-am oferit să-l cumpăr de la proprietarul localului; doar că omul n-a pretins c-ar fi al lui, nu ştia nimic despre el, nu-l mai văzuse niciodată până atunci.

   Am continuat să mângâi motanul şi, atunci când m-am ridicat să plec spre casă, animalul a vădit tendinţa de a mă însoţi. I-am permis s-o facă; când şi când oprindu-mă din mers şi mângâindu-l. Când a ajuns acasă, s-a obişnuit deîndată cu locul şi a devenit imediat preferatul soţiei mele.

    În ceea ce mă priveşte, după scurt timp am constatat că înlăuntrul meu mi-era tot mai de nesuferit. Era tocmai altfel de cum mă aşteptasem şi – n-aş putea spune de ce şi cum – afecţiunea lui evidentă faţă de mine mai degrabă mă dezgusta şi mă agasa. Treptat, aceste sentimente de dezgust şi agasare au lăsat loc amărăciunii urii. Evitam animalul; un anumit sentiment de ruşine şi amintirea faptei anterioare de cruzime mă împiedicau să-i fac vreun rău fizic. Vreme de câteva săptămâni nu l-am lovit şi m-am ferit să folosesc altfel violenţa faţă de el; dar treptat, foarte încet, am ajuns să-l privesc cu o ură de nedescris şi să mă retrag tăcut din faţa prezenţei lui respingătoare, ferindu-mă de el ca de suflarea unei molime.

    Ceea ce s-a adăugat neîndoielnic urii mele încă din dimineaţa următoare aducerii lui în casă a fost descoperirea faptului că, la fel ca Pluto, motanul era lipsit de unul dintre ochi. Totuşi, acest amănunt îl făcuse şi mai drag în ochii soţiei mele, care, aşa cum v-am mai spus deja, avea în mare măsură acea omenie a simţirilor care cândva fusese trăsătura mea distinctă şi izvorul multora dintre bucuriile mele curate şi simple.

    Cu toate acestea, în ciuda aversiunii mele faţă de acest motan, atracţia lui faţă de mine părea să crească. Îmi păşea pe urme cu o stăruinţă care ar fi greu s-o descriu cititorului. Ori de câte ori mă aşezam, se cuibărea sub scaunul meu, ori îmi sărea pe genunchi şi mă copleşea cu dezmierdările lui respingătoare. Dacă mă ridicam să mă plimb, mi se vâra printre picioare şi aproape că mă da jos; ori înfigându-şi lungile lui gheare ascuţite în haine, mi se căţăra până pe piept. În asemenea ocazii, deşi doream să-l nimicesc dintr-o lovitură, eram oprit s-o fac de amintirea vechii mele nelegiuiri şi, mai ales – daţi-mi voie s-o recunosc pe loc – de o groază absolută faţă de animal. Această groază nu era tocmai o frică de un rău fizic, însă nu pot s-o descriu altminteri. Mi-e aproape ruşine să mărturisesc – da, chiar şi din celula de ucigaş, mi-e aproape ruşine să recunosc – că teroarea şi groaza pe care mi le inspira animalul au fost sporite de una dintre cele mai simple himere ce-ar fi putut fi zămislite. Soţia mea mi-a atras atenţia, nu doar o dată, asupra formei petei albe, despre care v-am mai spus şi care constituia singura deosebire vizibilă dintre motanul ciudat şi cel pe care îl omorâsem. Cititorul îşi va aminti că această pată, deşi mare, nu avea la început vreo formă anume; dar, cu încetul, – prin modificări aproape nesimţite şi pe care raţiunea mea le-a socotit multă vreme ca fiind închipuiri – prinse treptat un contur precis. De-acum era imaginea unui lucru pe care mă înfior să-l numesc – şi din a cărui cauză, mai presus de toate, îl uram, mă îngrozeam de monstru şi aş fi scăpat eu însumi de el, dacă aş fi îndrăznit – acum era, spun, imaginea unui lucru hidos, îngrozitor – a unei spânzurători! O, lugubrul şi teribilul instrument de groază şi de crimă, de agonie şi moarte!

    Şi acum eram mai nenorocit decât toată nenorocirea bietei omeniri. Şi o bestie de animal – pe al cărui camarad l-am distrus cu dispreţ – o bestie de animal să mă chinuiască, pe mine, un om, făurit după chipul lui Dumnezeu cel Preaînalt – atâta durere insuportabilă! Vai! Deja nu mai cunoşteam binecuvântarea odihnei nici ziua, nici noaptea! În cea dintâi, creatura nu mă lăsa nicio clipă singur şi, în cea din urmă, ceas de ceas, mă trezeam din somn cu o frică de nedescris şi dădeam de răsuflarea fierbinte a motanului pe faţa mea şi de greutate lui enormă – ca un coşmar încarnat de care nu aveam nicio putere să mă lepăd – apăsându-mă veşnic pe inimă!

    Sub povara unor chinuri precum acestea, firavele rămăşiţe ale binelui din mine au  cedat. Gândurile rele – cele mai întunecate şi nefaste dintre gânduri – mi-au devenit singurii apropiaţi. Toanele temperamentului meu obişnuit s-au prefăcut în ură faţă de toate lucrurile şi de toţi oamenii; în vreme ce mă abandonam unor izbucniri de furie bruşte, frecvente şi necontrolabile în care, vai!, biata mea soţie care nu se plângea de nimic era cea mai frecventă şi cea mai răbdătoare victimă a suferinţelor.

    Într-o zi ea m-a însoţit într-o însărcinare casnică în beciul clădirii vechi în care sărăcia noastră ne forţase să locuim. Motanul m-a urmat de-a lungul treptelor abrupte şi, împiedicându-mă de el, aproape să mă arunce cu capul înainte, m-a înfuriat până la nebunie. Ridicând un topor şi uitând în furia mea de teama copilărească ce-mi reţinuse braţul până atunci, am năpustit o lovitură către animal, care, desigur, dacă ar fi coborât aşa cum aş fi vrut, s-ar fi dovedit pe loc fatală. Doar că acea lovitură mi-a fost oprită de mâna soţiei mele. Îmboldit de intervenţia ei, cu o furie cel puţin demonică, mi-am retras braţul din prinderea ei şi i-am împlântat toporul în creier. A căzut moartă pe loc, fără un geamăt.

    Odată înfăptuită această hidoasă crimă, m-am apucat imediat şi cu mare băgare de seamă de sarcina de a ascunde corpul. Ştiam că nu-l pot scoate din casă, nici ziua, nici noaptea, fără riscul de a fi observat de vecini. Mi-au trecut prin minte multe planuri. La un moment dat, m-am gândit să tai cadavrul în bucăţele şi să le ard. Altfel, gândisem să sap o groapă pentru el în podeaua pivniţei. Pe urmă, am chibzuit dacă să-l arunc în puţul din curte, ori să-l împachetez într-o ladă, ca pe o marfă, cu aranjamentele de rigoare, şi apoi să chem un hamal ca să-l ia din casă. În cele din urmă am dat peste ceea ce am considerat a fi o soluţie cu mult mai bună decât oricare dintre acestea. M-am hotărât să o zidesc în pivniţă, aşa cum se menţionează că făceau călugării din Evul Mediu cu victimele lor.

    Pentru un asemenea scop, pivniţa era destul de bună. Zidurile ei erau construite neglijent şi fuseseră recent tencuite cu un ipsos grosolan, pe care umezeala din atmosferă îl împiedicase să se întărească. Mai mult, într-unul dintre ziduri era o proeminenţă, produsă de un şemineu fals sau o vatră, care fusese umplută şi făcută să semene cu cărămiziul pivniţei. Nu m-am îndoit că pot desprinde cu uşurinţă cărămizile din acel loc, că pot băga acolo cadavrul şi că apoi pot zidi totul la loc, la fel ca înainte, astfel ca niciun ochi să nu descopere ceva suspect.

    Şi nu m-am înşelat în aprecierile mele. Cu ajutorul unei răngi, am dislocat cu uşurinţă cărămizile şi, rezemând cu grijă cadavrul de zidul interior, l-am proptit în acea poziţie, în vreme ce, cu puţină dificultate, am reaşezat întreaga structură aşa cum fusese la început. După ce am făcut rost de mortar, nisip şi var, cu toate precauţiile posibile, am pregătit o tencuială ce nu putea fi deosebită de cea veche şi cu ea am trecut cu multă grijă pe deasupra noii zidării. Când am terminat, m-am simţit mulţumit că totul era în regulă. Peretele nu prezenta nici cel mai mic semn că fusese deranjat. Molozul de pe podea l-am luat cu cea mai mare grijă. M-am uitat în jurul meu triumfător şi mi-am zis: „Aici, cel puţin, munca mea n-a fost în zadar.“

    Primul meu pas după aceea a fost să mă uit după motanul care fusese cauza acelei atât de mari nenorociri; pentru că, treptat, hotărâsem în mod ferm să-l dau morţii. Dacă aş fi dat de el în clipa aceea, n-ar fi putut fi nicio îndoială cu privire la soarta lui; dar se părea că şiretul animal fusese speriat de violenţa mea din  furia-mi precedentă şi se feri să-mi apară dinainte în starea în care mă aflam atunci. E cu neputinţă să descriu sau ca altcineva să-şi închipuie profundul, fericitul sentiment de uşurare pe care mi l-a prilejuit în suflet absenţa nesuferitei creaturi! Nu şi-a făcut apariţia nici în timpul nopţii – şi aşa, cel puţin pentru o noapte de la prima lui venire în casă, am dormit sănătos şi liniştit; da, am dormit chiar cu povara crimei în suflet!

    A doua şi a treia zi trecură şi cel ce mă chinuise nu mai apăru. Încă o dată am respirat ca un om liber. Îngrozit, monstrul fugise pentru totdeauna din acele locuri! Nu trebuia să-l mai văd! Fericirea mea era deplină! Vinovăţia pentru fapta mea întunecată mă perturba, dar în mică măsură. S-au întreprins unele cercetări, dar le-am făcut faţă cu uşurinţă. S-a decis chiar o percheziţie – dar, fireşte, nimic nu avea să fie descoperit. Îmi priveam viitorul ca fiind unul fericit şi sigur.

    În cea de-a patra zi de la asasinat, pe neaşteptate, în casă veni un grup de poliţişti şi începu iarăşi să cerceteze atent toate cotloanele clădirii. Cu toate acestea, sigur pe dificultatea de a găsi locul ascunzătorii mele, n-am simţit nici un fel de stinghereală. Poliţiştii îmi cerură să-i însoţesc în căutarea lor. N-au lăsat nici un ungher şi niciun cotlon necercetat.

    La urmă, pentru a treia sau a patra oară, au coborât în pivniţă. Nu mi-a tresărit nici măcar un muşchi. Inima îmi bătea calm, ca a unuia care picoteşte nevinovat. Mă plimbam prin pivniţă, de la un capăt la altul. Mi-am încrucişat braţele la piept şi mă perindam de colo până colo. Poliţiştii se arătară pe deplin satisfăcuţi şi se pregătiră să plece. Bucuria inimii mele era prea mare ca să o pot stăpâni. Ardeam să spun măcar o vorbă în semn de triumf şi ca să le întăresc încrederea în nevinovăţia mea.

    – Domnilor, am spus în cele din urmă, în timp ce grupul urca treptele, mă bucur că v-am înlăturat suspiciunile. Vă doresc tuturor sănătate şi ceva mai multă politeţe. La revedere, domnilor, aceasta… aceasta este o casă foarte bine construită. (În dorinţa turbată de a spune ceva cu uşurinţă, abia dacă ştiam ceea ce rosteam.) Aş putea spune o casă grozav de bine construită. Aceste ziduri… Doriţi să plecaţi, domnilor? Aceste ziduri sunt durate solid…

    Şi atunci, în pura frenezie a bravadei, cu un baston pe care-l aveam în mână, am lovit tare şi repetat în chiar porţiunea de zidărie în spatele căreia se afla cadavrul soţiei sufletului meu.

    Dar, fie ca Dumnezeu să mă apere şi să mă scape din colţii Antihristului! Nici nu s-a stins bine ecoul loviturilor mele, că un glas mi-a răspuns din mormânt printr-un strigăt, mai întâi înăbuşit şi spart, ca suspinul unui copil, apoi crescând rapid într-un ţipăt prelung, tare şi continuu – un urlet – un ţipăt de jale, pe jumătate de groază şi pe jumătate de triumf, aşa cum s-ar fi putut ridica doar din iad, dacă s-ar fi unit dimpreună din gâtlejurile celor osândiţi şi ale demonilor ce exultă de bucuria chinului.

    Despre gândurile mele ar fi o nebunie să mai vorbesc. Cuprins de leşin, m-am sprijinit de peretele opus. Preţ de o clipă, grupul de pe scări a rămas nemişcat, la hotarul dintre groază şi evlavie. În următoarea clipă, o duzină de mâini voinice trudea la dărâmarea zidului. Acesta a căzut. Cadavrul, deja în descompunere şi plin de sânge închegat, sta în picioare dinaintea ochilor privitorilor. Lângă capul lui, cu gura roşie larg deschisă şi cu ochiul solitar aprins, sta hidosul animal a cărui  viclenie m-a împins la crimă şi-a cărui glas denunţător m-a dat pe mâinile călăului, la ştreang. Zidisem şi motanul în mormânt!

Motanul negru de  Edgar Allan Poe

(în original The Black Cat)

a văzut lumina tiparului la 19 august 1843,

în United States Saturday Post.