Muzica de pe deal – Saki

           traducere și adaptare din limba engleză: Nicu Gecse

Sylvia Seltoun își savura micul dejun în camera de zi de la Yessney, cu un plăcut sentiment al victoriei finale, similar cu cel pe care un călăreț de-al parlamentarilor și l-ar fi permis în dimineața bătăliei de la Worcester. Ca temperament era prea puțin bătăioasă, dar aparținea acelei clase de luptători de succes care devin combativi atunci când este cazul. Soarta a făcut ca viața ei să fie ocupată de o serie de lupte mici, în care, de obicei, șansele înclinau ușor împotriva ei și, tot conform obiceiului, abia ce reușise să câștige din nou.

Iar acum simțea că lupta ei cea mai grea și, cu siguranță, cea mai importantă luptă a ei era pe cale să devină un succes. Să te căsătorești cu Mortimer Seltoun, „Mortimer mortul” cum îi ziceau dușmanii lui mai intimi, în ciuda ostilității reci a familiei și în pofida văditei lui indiferențe față de femei, era într-adevăr o realizare pentru care fusese nevoie de multă fermitate și abilitate pentru a merge mai departe; iar ieri victoria ajunsese în stadiul final prin îndepărtarea soțul ei de oraș și de grupul de sateliți balneari ai acestuia și „așezarea” lui, cum ziceau oamenii de teapa ei, în acea îndepărtată fermă ce înconjura conacul de lemn – casa lui de la țară.

– N-ai să-l convingi niciodată pe Mortimer să meargă acolo, îi spusese ostentativ mama lui, dar dacă va merge odată, va rămâne; Yessney îl fascinează aproape la fel de mult ca orașul. Se poate înțelege ce-l ține în oraș, dar Yessney…

Și văduva autoritară se mulțumise atunci să ridice din umeri.

Împrejurimile conacului Yessney erau mohorâte, de o tristețe aproape primitivă, care era puțin probabil să fie pe gustul celor crescuți la oraș, iar Sylvia, în ciuda numelui ei, nu era obișnuită cu nimic mai silvic decât parcul Kensington înfrunzit. Pentru ea, zona rurală avea în principiu ceva admirabil și binefăcător, dar care putea să devină supărător, dacă i s-ar fi acordat prea multă atenție. Neîncrederea în viața orașului fusese pentru ea un lucru nou, iscat din căsătoria ei cu Mortimer, și urmărea cu încântare în ochii lui declinul treptat al „aspectului străzii Jermyn”, cum îi zicea ea, în timp ce pădurea și buruienile de la Yessney îi cuprinseseră încă din seara precedentă. Puterea voinței ei și strategia biruiseră; Mortimer avea să rămână.

Dinaintea ferestrelor camerei de zi era o pantă triunghiulară de pajiște, pe care cineva indulgent ar fi putut s-o numească gazon, și dincolo de gardul viu mărunt alcătuit din tufișuri de cerceluși neîngrijite, o pantă mai abruptă de buruieni ferigi coboară spre niște ravene cavernoase acoperite cu stejari și cu tise. În acea sălbăticie neîngrădită părea că există o legătură ascunsă între bucuria vieții și groaza lucrurilor nevăzute. Sylvia zâmbi îngăduitoare în timp ce privea peisajul cu priceperea cuiva de Școala de Artă, apoi, brusc, aproape că se cutremură.

– Este foarte sălbatic, îi spuse ea lui Mortimer, care tocmai i se alătură. Aproape că s-ar putea crede că într-un astfel de loc venerarea lui Pan n-a încetat niciodată.

– Venerarea lui Pan nici n-a încetat vreodată, preciză Mortimer. Din vreme în vreme, alți zei noi i-au atras adepții, dar el este Zeul Naturii la care, în cele din urmă, cu toții trebuie să se întoarcă. El a fost numit Tată al tuturor zeilor, dar cei mai mulți fii ai lui s-au născut morți.

Sylvia era religioasă, manifestând o evlavie sinceră și vagă, și nu-i plăcea să audă vorbindu-se despre credințele ei ca despre niște biete chestiuni de mâna a doua, dar cel puțin era ceva nou și aducător de speranță să-l audă pe Mortimer mortul vorbind cu o astfel de energie și convingere despre orice subiect.

– Tu chiar crezi în Pan? l-a întrebat ea surprinsă.

– Am fost un prost în foarte multe privințe, i-a răspuns cumpătat Mortimer, dar chiar nu sunt într-atât de prost încât să nu cred în Pan atunci când mă aflu aici. Și dacă ești înțeleaptă, atâta vreme cât te afli în ținutul lui, n-ai să te lauzi cu necredința ta în el.

***

Abia după o săptămână, când fascinația Sylviei pentru plimbările din pădurea din jurul conacului Yessney s-a epuizat, tânăra s-a aventurat într-un tur de inspecție a clădirilor fermei. În mintea ei, curtea unei ferme sugera o scenă agitată și veselă, cu putineie și cu îmblăcie, cu lăptărese zâmbitoare și cu mai mulți cai ce beau însetați din iazuri înțesate de rațe. În timp ce rătăcea printre clădirile cenușii și pustii ale fermei conacului Yessney, prima ei impresie se dovedi una de liniște apăsătoare și de mâhnire profundă, ca și cum s-ar fi aflat într-o fermă izolată și pustie, încredințată de multă vreme bufnițelor și păienjenișurilor; apoi a apărut un sentiment de ostilitate ascunsă și vigilentă, aceeași umbră a lucrurilor nevăzute ce păreau să pândească din ravenele împădurite și din crânguri.

Din spatele ușilor grele și al ferestrelor închise răzbăteau un bocănit de copită neliniștit, zăngănitul unui opritor de lanț și, uneori, un mormăit înăbușit al vreunui animal închis în grajd. Dintr-un colț îndepărtat, un câine obraznic o privea înadins cu ochi neprietenoși; când s-a apropiat de el, câinele s-a strecurat liniștit în coteț și, după ce a trecut de el, s-a furișat iarăși afară, tiptil. La apropierea ei, câteva găini, care căutau mâncare lângă o căpiță, s-au ascuns sub o poartă. Sylvia a simțit că dacă s-ar fi întâlnit cu vreo ființă omenească în acea pustietate dintre hambar și grajd, și aceea ar fi pierit ca o arătare din calea ei. În cele din urmă, ocolind din scurt un colț de clădire, femeia dădu de o ființă care nu se feri deloc. Chiar dinaintea ei, într-un bazin de nămol, stătea o scroafă enormă, uriașă, care depășea cu mult cele mai hazardante calcule în materie de carne de porc la care s-ar fi încumetat o femeie din oraș și care se alertă brusc, gata să reacționeze dacă ar fi fost necesar să respingă vizita nedorită. Veni rândul Sylviei să recurgă la o retragere discretă.

În timp ce trecea de căpițe, de grajduri și de pereții lungi și goi, se opri brusc la auzul unui sunet ciudat – ecoul râsului auriu și ambiguu al unui băiat. Jan, singurul puștan angajat la fermă, un roșcat cu figură uscățivă, putea fi văzut lucrând pe un petec de pământ cultivat cu cartofi ce se afla pe la jumătatea dealului din apropiere, iar Mortimer, atunci când fu întrebat, nu știu de niciun alt probabil sau posibil autor al hohotului misterios care a surprins-o pe Sylvia pe drumul de întoarcere. Amintirea acelui ecou de nelocalizat se adăugă celorlalte impresii cum că era „ceva” sinistru și ascuns care sta la pândă în preajma conacului Yessney.

Pe Mortimer îl vedea foarte puțin; ferma, pădurile și apele curgătoare, cu mulți păstrăvi, păreau să-l înghită din zori și până în amurg. Odată, urmând direcția în care îl văzuse pornind de dimineața, ajunse într-un spațiu deschis într-un aluniș, închis pe fundal de tise uriașe, în centrul căruia se afla un piedestal de piatră, pe care stătea o statuetă de bronz reprezentând un Pan tânăr. Era o lucrare frumos meșterită, dar atenția i-a fost atrasă de faptul că un ciorchine de struguri nou tăiat era depus ca ofrandă la picioarele lui. Strugurii nu se prea găseau la conac, iar Sylvia a smuls ciorchinele de pe piedestal. În vreme ce se îndrepta încet spre casă, gândurile îi erau dominate de o supărare plină de dispreț, care apoi fu înlocuită de senzație acută, ce aducea foarte mult cu cea de spaimă; de dincolo de țesătura groasă a unui lăstăriș, chipul unui băiat cafeniu și chipeș o privea pieziș, cu niște ochi nespus de răi. Era o cărare izolată, de fapt, toate potecile din preajma conacului Yessney erau la fel, așa că ea s-a grăbit înainte, fără a zăbovi ca să dea o mai mare atenție acelei apariții neașteptate. Până când n-a ajuns în casă, nici măcar nu și-a dat seama că, în fugă, aruncase ciorchinele de struguri.

– Azi am văzut în pădure un tânăr, i-a spus lui Mortimer în acea seară, unul cu fața cafenie și destul de chipeș, dar cu o căutătură rea. Un țigan, presupun.

– O ipoteză rezonabilă, a răspuns Mortimer, doar că în prezent nu sunt deloc țigani prin părțile acestea.

– Atunci, cine să fi fost? a întrebat Sylvia și, întrucât Mortimer nu părea să aibă o teorie proprie, s-a apucat să-i povestească despre cum găsise ofranda votivă. Cred că tu ai făcut-o, observă ea. Este o mică nebunie inofensivă, oamenii ar crede că ești nespus de prost, dacă ar ști despre asta.

– Ai intervenit cumva, indiferent cum? o întrebă Mortimer.

– Eu… eu am aruncat strugurii. Mi s-a părut așa de prostesc, recunoscu Sylvia, urmărind chipul impasibil al lui Mortimer pentru a desluși vreun semn de supărare.

– Nu cred că a fost înțelept din partea ta să faci asta, comentă el gânditor. Am auzit spunându-se că Zeii Pădurii se manifestă mai degrabă oribil față de cei care le aduc supărare.

– Oribil, poate, pentru cei care cred în ei, dar vezi bine că eu nu cred, a replicat Sylvia.

– E același lucru, spuse Mortimer cu tonul lui egal și calm. Dacă aș fi în locul tău, aș evita pădurea și livezile, ba chiar aș ocoli pe departe animalele cu coarne de la fermă.

Desigur, totul era o prostie, dar în acea loc singuratic, înconjurat de pădure, prostia părea în stare să scoată la iveală mulți pui de neliniște nejustificată.

– Mortimer, spuse brusc Sylvia, cred că foarte curând ne vom întoarce în oraș.

Victoria ei nu fusese atât de completă cum presupusese; o purtase într-un loc la care era deja nerăbdătoare să renunțe.

– Nu cred că te vei întoarce vreodată în oraș, răspunse sec Mortimer.

Păru să parafrazeze prezicerea pe care mama lui o făcuse despre el.

Sylvia a observat cu nemulțumire și cu un oarecare dispreț de sine că traseul hoinărelii ei din după-amiaza următoare a purtat-o instinctiv spre zona de pădure. Cât privește vitele cu coarne, avertismentul lui Mortimer era foarte puțin necesar, pentru că ea considerase întotdeauna că ele au, în cel mai bun caz, o neutralitate îndoielnică: imaginația ei ștergea orice diferență de sex, astfel că și cele mai respectabile vaci cu lapte lactate erau transformate în tauri susceptibili de „să vadă dinaintea lor roșu” în orice moment. Pe berbecul care se hrănea în padocul îngust din josul livezilor îl categorisise, după o analiză amplă și prudentă, ca având un temperament docil; în acea zi însă, a decis să nu-i pună la încercare docilitatea, căci animalul, de obicei liniștit, rătăcea dând semne de neliniște dintr-un colț în celălalt al pajiștii lui.

Un sunet jos și capricios, ca al unui nai din trestie, venea din adâncimea unui dumbrăvi vecine și părea să existe o legătură subtilă între tropăitul neliniștit al animalului și muzica sălbatică din crâng. Sylvia și-a întors pașii într-o direcție ce ducea în sus și a urcat pantele acoperite cu buruieni, care se întindeau pe umerii deluroși de deasupra Yessney-ului. Lăsase în urmă sunetele de nai, dar de-a lungul crestelor împădurite de la picioarele ei vântul îi aduse un alt fel de muzică – hămăitul încordat al unor câini aflați în plină goană.

Yessney se afla chiar în marginea comitatelor Devon și Somerset, iar căprioarele vânate se refugiau uneori acolo. Sylvia putea să vadă aievea un trup întunecat, suind deal după deal și coborându-se iar și iar, ascuns vederii, în timp ce traversa dumbrava, iar în urma lui creștea constant acel cor neobosit… Ea deveni tot mai încordată, cuprinsă de compătimirea tulburătoare pe care cineva o simte pentru orice vânat de a cărui captare nu este direct interesat. Apoi, în sfârșit, animalul trecu de linia exterioară a tufișurilor de stejari și ferigi și se opri gâfâind în luminiș. Era un cerb gras de septembrie care purta semeț un cap bine mobilat.

Traseul lui evident presupunea să lase în urmă gropile pământii de sub creastă și să se coboare spre mare – sanctuarul favorit al cerbilor roșii. Spre surprinderea Sylviei însă, cerbul și-a îndreptat capul spre panta care urca și s-a urnit înainte, mișcându-se greoi, dar hotărât, printre buruieni. „Va fi îngrozitor”, se gândi ea, „câinii îl vor doborî chiar sub ochii mei.” Doar că larma haitei se potoli pentru o clipă, iar în locul ei se auzi din nou acel nai sălbatic, care se întețea când de o parte, când de cealaltă, ca și cum l-ar fi îndemnat pe cerb la un efort final. Sylvia se afla la loc ferit, departe de traseul lui, pe jumătate ascunsă într-o tufă deasă de afine și îl urmări cum se avântă cu cerbicie în sus, cu coastele întunecate de transpirație, părul aspru de pe gât părând luminos prin contrast. Muzica de nai se înteți brusc în jurul ei, părând să vină chiar din tufișurile de la picioarele femeii și, în același moment, cerbul cel mare s-a răsucit și s-a năpustit direct spre ea. Într-o clipă, mila ei pentru animalul vânat s-a preschimbat într-o spaimă sălbatică în fața pericolului ce o viza; rădăcinile groase ale buruienilor îi năruiau eforturile disperate de a fugi și se uită ca ieșită de minți în jos, pentru a zări câinii de vânătoare care ar fi trebuit să sosească. Vârfurile uriașe ale coarnelor se aflau la câțiva metri de ea și, într-o străfulgerare de frică paralizatoare, își aminti avertismentul lui Mortimer de a se feri de animalele cornute din fermă. Apoi, cu o tresărire scurtă de bucurie rapidă, văzu că nu este singură; o siluetă umană stătea la câțiva pași deoparte, cu tufișurile de afine până la genunchi.

– Alungă-l! îi strigă ea.

Dar silueta nu făcu nicio mișcare drept răspuns.

Coarnele cerbului se îndreptară direct spre pieptul ei, mirosul acru al animalului vânat îi stărui în nări, dar ochii i se umplură de groaza a ceea ce văzuse, altceva decât moartea care se apropia. Și în urechile ei răsună ecoul auriu și ambiguu al râsului unui băiat.

(1911)