Un bun vorbitor – Edmondo De Amicis

Traducere și adaptare din limba italiană: Nicu Gecse

De fiecare dată când l-am auzit vorbind, m-am convins că sunt un barbar și m-am întors umilit acasă.

Nu știu cum vorbește la Cameră și la catedră; presupun că vorbește bine; dar nu cred că elocvența politică și școlară reprezintă adevărata lui elocvență. Trebuie să-l auzi în conversație, când este cu adevărat admirabil.

În primul rând, pentru cei care nu l-au văzut niciodată trebuie spus că persoana lui nu scade cu nimic, dar nici nu adaugă prea mult la eficiența discursului său. Portretul lui poate fi realizat din două tușe: o claie mare de păr deasupra unei fețe subțiri și neregulate, în care strălucesc doi ochi mici, plini de inteligență. Are un zâmbet ușor zeflemitor, o gestică oarecum curioasă, o voce blândă și maleabilă. Este de la sine înțeles că s-a născut în Toscana; dar este necesar să adăugăm că este senator și că are cu puțin peste cincizeci de ani.

Prin urmare, trebuie să îl auzim în conversație.

E un pic leneș, chiar și când vorbește; de aceea nu este foarte ușor să-l faci să-și dezlege limba. Dacă nu are chef și dacă subiectul conversației un-l atrage, este capabil să nu deschidă gura toată seara, mai ales atunci când își dă seama că vrei să-l faci să vorbească doar pentru a-l asculta. În acest caz este timid și încăpățânat ca un copil.

Într-o zi, o doamnă, îndemnată de un prieten curios, i-a așezat dinainte o carte de poezii (de vreme ce el citește admirabil versuri) și l-a rugat în repetate rânduri să citească.

– Dar cum vrei să citesc, a răspuns el, aproape enervat, cu toate ornamentele acestea din sală? M-aș înroși până la rădăcinile părului!

Și n-a fost chip să-l facă să citească un rând.

Trebuie să se fie angrenat într-o conversație aproape fără să-și dea seama, trebuie să fie atras în ea, trebuie să se trezească legat de ea fără să fi vrut. Odată ce a vorbit, interlocutorii tac treptat și devin ascultători. Atunci nu-și mai dă seama că a ajuns în centrul scenei și publicul poate fi sigur că și-a făcut datoria.

Stând într-un colț al sufrageriei, cu ochii pe jumătate închiși și cu zâmbetul pe buze, trecându-și din când în când o mână prin ciuful de păr, apoi peste frunte, apoi peste bărbie, spune o mie de vorbe plăcute și de duh, cu o grație și o noblețe aparte în formulare și cu un accent imposibil de exprimat. Vorbește încet și își cântărește cuvintele, însă fără efort; s-ar spune că le zvârle, că le face să izvorască unul din altul, că simte și face să fie simțită o nouă valoare pentru fiecare din ele, una descoperită sau mai bine zis dată de el, ca efigia unei monede. Uneori lasă cuvântul să întârzie, se înțelege că îl caută și că îi scapă; dar îl dibuie mereu și este întotdeauna al lui, cel necesar, cel la care se aștepta. Uneori s-ar spune că și-a desăvârșit expresia gândului său, dar n-a făcut-o; mai adaugă un adjectiv, un adverb, o silabă, ceva care are întotdeauna efectul ultimei tușe a unui pictor încrezător. S-ar părea că el caută dificultăți pentru a-și îngădui plăcerea de a le depăși. El nu se învârtește niciodată în jurul propriilor gânduri. Sapă în sine, scoate totul afară, face ușor ca totul să se înțeleagă; colorează, șlefuiește, tivește, face franjuri, se joacă în mii de feluri cu limba; atinge cu o abilitate minunată subiecte dintre cele mai diverse, se distrează dea din mână, creează o mie de surprize cu fraza și cu inflexiunea vocii; indiferent despre ce ar vorbi, fie că e vorba de filozofie, de finanțe, de literatură, ori de bazaconii, are întotdeauna aceleași dovezi și aceeași culoare caldă și strălucitoare a limbajului, care seduce deopotrivă bărbații, doamnele și copiii.

Aici ar trebui să fie prezenți, m-am gândit eu când l-am auzit vorbind, cei care spun că abilitatea de a scrie așa cum vorbești este înțelepciunea ignoranților. Aceștia mi-ar spune poate că acest domn, deși vorbește bine, scrie cu siguranță mai bine. Mai bine, da, deci mai ordonat, cu mai multă sobrietate, cu o legătură mai strânsă între un gând și un altul, de la o frază la alta; mai bine deci, dar nu altfel. Adică în scris nu folosește o propoziție sau un cuvânt pe care nu l-ar folosi în vorbire și, totuși, scrie cu o eleganță admirabilă și cu o noblețe de stil și limbaj. El poate reține pe de rost ceea ce scrie și poate repeta în conversație, fără ca nimeni să-și dea seama că totul a fost scris. Citindu-i proza, parcă îl auzi vorbind; el – să notăm cu atenție – este ascuns în spatele unei perdele sau cu inelul lui Gyges la deget; și nu un alt personaj despre care nu știm cine este, un personaj ireal, un terț fictiv care interpune între autor și cititor, un glumeț căruia i-ar fi rușine să vorbească așa cum scrie și îi este rușine să scrie așa cum vorbește, un vanitos rușinat, un ipocrit literar, un escroc al cuvintelor. A scrie așa cum vorbim înseamnă a scrie așa cum ne-am dori să putem vorbi; observăm, prin scris, aceleași legi pe care ne străduim (și nu reușim întotdeauna, pentru că ne lipsește timpul să reflectăm), să le respectăm vorbind; să nu punem pe hârtie nicio frază, niciun cuvânt, nicio transpunere de cuvinte care, atunci când sunt folosite în conversație, într-un grup de oameni politicoși, culți, care sunt dușmani ai oricărei afectări și imitații, i-ar determina pe oameni să ridice din sprâncene, să pufnească într-un hohot de râs sau să spună că suntem pedanți, pretențioși sau proști.

Aplicând acest ​​principiu, cel al lui Manzoni*, dacă se examinează cărți italiene, printre cele dintâi aflându-se și cele de care mă fac vinovat, mă doare să spun, în nouă din zece se găsește frecvent o frază, un cuvânt, o îmbinare, o inflexiune în frază, pe scurt, ceva care este greșit, care nu are de ce să existe, care nu trebuie scris pentru că nu se poate rosti, care ne-ar face să roșim dacă ne-ar scăpa în timp ce vorbim cu o doamnă, ceea ce îndeobște este o eleganță a pieptului, cum spunea Manzoni, o încrețitură de stil, o grimasă a limbii. Și asta explică de ce niciun prozator italian nu i-a căzut în dizgrație lui Manzoni. Își căuta idealul și nu-l găsea. Citea ascultând cu atenție și nu auzea vorbele, ori citind simțea ceva scris. Despre Niccolini** însuși spunea că vorbea mai bine decât scria. În meditațiile sale calme și profunde despre arta scrisului nu găsise niciun motiv întemeiat cu care să poată justifica vreo diferență între limbajul vorbit și cel scris, indiferent de subiectul scrierii, întrucât în ​​dialogul despre Ficțiune a scris lucruri înălțătoare și minunate despre filozofie și morală, fără a se îndepărta de limbajul, forma și tonul unei conversații casnice. Și chiar dacă uneori, în acea scriere și în altele, s-a abătut de la principiu, mai târziu și-a dat seama și s-a schimbat. Iar dacă nu s-a schimbat, a simțit că ar fi trebuit să se schimbe și că nu era nevoie s-o fi știut profund pentru ca să poată afirma că știa că nu reușise să scrie în toate privințele așa cum dorea, să-și întruchipeze mai bine principiul, să dea un exemplu cât mai fidel teoriei.

Așa gândea bunul vorbitor pe care l-am menționat, care, dacă ar fi scris cărți, ar fi fost efectiv cel mai puternic susținător al teoriei lui Manzoni, așa cum, vorbind, este cel mai admirabil maestru al conversației pe care l-am cunoscut. De fapt, am o asemenea admirație pentru un maestru ca el, încât, atunci când îmi vine în vârful condeiului o expresie, un cuvânt sau o întorsătură suspectă, închid ochii, îmi imaginez că el vorbește, introduc pe furiș acel cuvânt sau acea expresie în discursul lui, iar dacă n-o aud țipând, o notez; dacă țipă, o alung din regatul meu.

Poate că, dacă ar citi aceste pagini, ar spune că regatul meu este încă populat de ticăloși și m-ar sfătui să mai alung din ei. Ai răbdare, dragă maestre; mai lasă-mi puțin timp și te asigur că „se va face dreptate“ și că „legea își va păstra tăria“.

(1877)

Note 

* Alessandro Manzoni (1785-1873), scriitor, nuvelist, filozof, critic literar și senator italian.

** Giovanni Battista Niccolini (1782-1861), poet și dramaturg italian. În unele referințe apare ca Giambattista.